Am citit: O reprezentare a destinului

Unele dintre scrierile lui George Mihail-Zamfirescu – romanele și piesele de teatru Maidanul cu dragoste, 1933, Sfânta mare nerușinare, 1935, Domnișoara Nastasia, 1927, Idolul și Ion Anapoda, 1935 etc. – sunt relativ cunoscute. Dar autorul a scris mult mai mult, în aproape toate genurile (inclusiv poezie și publicistică), deși a trăit numai patruzeci de ani (1898-1939).

Un roman care ar merita readus în discuție este Madona cu trandafiri, 1931. Acest roman surprinde prin întorsătura tragică pe care o ia pe neașteptate. Istorisirea este inițial calmă, așezată (începe chiar cu o flecăreală între prieteni), pentru ca de la un moment dat să se transforme într-o avalanșă de nenorociri. Acest curs al narațiunii este, poate, o reprezentare a ideii de destin.

Doi prieteni, Sandu și Mănăilă, îl așteaptă în gară pe un ziarist din București, Octav, care îi anunțase telegrafic că sosește în orașul lor de provincie cu trenul de 6:40. Fiind iarnă și viscol, trenul are întârziere.

Sandu se împrietenise cu Octav în timpul războiului (Primul Război Mondial), când fuseseră pe front împreună și, deși trecuseră patru ani de când se despărțiseră, fiind demobilizați, continuaseră să-și scrie. Tot prin corespondență, Octav a devenit prieten și cu Mănăilă, un holtei de treizeci și opt de ani, sub-șef de birou la prefectură. Acum, în tren, se pregătește sufletește să-l cunoască personal pe prietenul prietenului lui, devenit și prietenul său, cu atât mai mult cu cât se și laudă adeseori, în cercul lui de cunoștințe, că îl cunoaște.

Printr-o scrisoare anterioară telegramei, Octav îl înștiințase pe Sandu că în oraș se află și o iubită de-a lui. Acum, în timp ce-l așteaptă la gară, cei doi amici fac tot felul de presupuneri pe tema asta și ajung la concluzia că femeia la care se referise Octav trebuia să fie Lucia Ștefaniu, soția procurorului; o tânără frumoasă, căsătorită cu un an în urmă, când avea nouăsprezece ani, supranumită Madona cu trandafiri.

Mănăilă intră, ca să se încălzească, în restaurantul gării ținut de Iancu Borș și soția lui, Mărioara, și găsește acolo doi pensionari, căpitanul State și poștașul Dincă. Aceștia, împreună cu birtașul, vorbesc despre sinuciderea Luciei Ștefaniu și despre înmormântarea ei, programată chiar în acea zi.

Trenul sosește în sfârșit și Sandu își întâmpină prietenul, explicându-i că a venit de fapt la înmormântarea iubitei sale. Se întâlnesc apoi la cafeneaua „Adrianopole“ cu Mănăilă, care le spune ce a mai aflat în legătură cu sinuciderea „Madonei cu trandafiri“. S-a ajuns la acest deznodământ tragic din cauza comportamentului brutal al procurorului, foarte gelos, și a supersensibilității femeii. În timp ce procurorul descinde din țărani fără educație, ea fusese nepoata colonelului Ludovic, aristocrat și moșier, cu o proprietate în acel oraș, reședință de județ.

Octav le povestește prietenilor săi că o cunoscuse pe Lucia întâmplător, cu doi ani în urmă, la București, și că se îndrăgostise de ea instantaneu. Chipul ei îi amintea de un tablou, pe care îl văzuse cu ocazia unei vizite în Italia, intitulat Madona cu trandafiri; așa îi spusese și iubitei sale, nume pe care îl preluaseră apoi și alții.

Iubirea dintre Madona și Octav a fost însă curmată după un an: mama ei a măritat-o, forțându-i voința, cu un tânăr magistrat, Ștefaniu, fiu de țărani. Unchiul fetei a intervenit pentru ca Ștefaniu să fie numit procuror în orașul unde avea el moșia, sperând că tânărul se va ocupa de administrarea ei ca să nu mai fie nevoit să recurgă la un arendaș. Calculul moșierului s-a dovedit a fi greșit, fiindcă soțul nepoatei nici nu s-a ocupat de moșie și nici pe fată nu a făcut-o fericită. Dimpotrivă, comportamentul lui grosolan a determinat-o pe tânără să se sinucidă.

Odată cu Octav vine la înmormântare și unchiul, dar cei doi nu-și vorbesc. Se zvonește că procurorul, în înțelegere cu poșta, oprise toate scrisorile pe care soția sa le trimitea iubitului ei, Octav.

La înmormântarea de care, în afară de familie, se ocupă și Mănăilă, procuratura nu permite să participe populația revoltată împotriva soțului. Noaptea, când se mai duc o dată la cimitir, Octav și prietenii lui se retrag îngroziți: la mormântul Madonei îl găsesc pe soțul ei, procurorul, mort. El se sinucisese cu un glonte de revolver.

Octav se îmbată, iar a doua zi se trezește dezbrăcat în camera lui de hotel, cu o fată alături, și ea goală, domnișoara Firfirică. Încearcă să scape de ea, dar până la urmă, sedus de tinerețea și frumusețea ei, o posedă, transformând-o din fecioară în femeie.

Octav regretă cele întâmplate și se consideră chiar mai ticălos decât procurorul, soțul „Madonei“, care oricum își ispășise greșeala prin sinucidere.

Prietenul lui, Sandu, îl sfătuiește să plece cât mai repede din orașul nefericirii. Pleacă. Dar la gară, surescitat și neatent, cade în fața unei locomotive și moare.