Descopăr câteva picturi de Mircea Bochiș. În sfârșit, ceva frumos în arta contemporană, mă atrage ! Culoarea… un galben al câmpului care mă duce cu gândul la Van Gogh, dar privit mai atent e un galben diferit. La pictorul olandez e solaritatea în lanul de grâu, la pictorul român umbrele ierburilor, copacilor, în nuanțe mai ușoare sau pline de verde-albăstrui, se reflectă, se resorb în culoarea dominantă. Și mai e ceva ce îmi amintește de Van Gogh, mișcarea vântului prin lan, frunze, ierburi, aș zice că Mircea Bochiș prinde adierea, nu contorsionarea peisajului din picturile celuilalt.
Vară mă încântă coloristic prin armonia nuanțelor de galben, albastru, alb, verde și prin compoziție. Pictorul vorbește prin culoare și desen. Întâlnesc amonia în așezarea obiectelor în spațiul unui peisaj câmpenesc, însorit, arrière-planul, sugerând infinitul.
Obiecte familiare, cu un anumit rol în spațiul închis al casei, sunt deplasate într-un decor natural, așa încât mărginitul și nemărginitul coexistă, dar nu oricum, ci poetic, fiindcă pictorul mai creează un spațiu, intim, sugerând o relație între cele două și o poveste pe care o poate spune cel care privește tabloul. Astfel se întâlnesc perspectiva artistului plastic și a spectatorului, pictorul–poet și privitorul-povestitor ori poet.
O masă rotundă, albă, îmbrăcată în alb, în umbra ramurilor unui copac, lângă alt copac ori poate crescuți din aceeași rădăcină, cu trunchiurile în culori diferite, însă cu frunziș asemănător; un scaun din care se zărește doar speteaza rotundă în nuanța frunzelor.
O relație se creează imediat între elementele tabloului din care lipsește figura umană, ca și cum prezența sa ar putea tulbura armonia; absența, așteptarea ori invitația în peisaj lasă loc fanteziei creatoare, interpretării multiple….
Te întrebi de ce se află în plin câmp o masă a tăcerii, ca în sculptura lui Brâncuși, dar altfel, cu alt rost. Ai impresia, dimpotrivă, că nu tace. Pe ea se reflectă culoarea trunchiului maroniu, parcă ar îmbrățișa-o cu una dintre ramuri, cealaltă fiind aplecată spre celălat trunchi ori copac, dar toate ramurile par întoarse cu fața spre cer, vântul poate, privesc în aceeași direcție, acoperă cerul, fiind în prim plan.
Masa e liantul care sugerează umanul, altfel ar fi peisagistică, dar pictorul vrea mai mult, integrare în peisaj, complementară, armonioasă, misterioasă. Nu e nimic pe albul feței de masă, care așteaptă un ritual, precum o mireasă. Și ritualul îl poate imagina fiecare spectator în felul lui….
Planurile ce alcătuiesc perspectiva se întâlnesc cu transcendentul prin culoare. Mi se pare că simt o chemare vălurită în tot ce există dinspre pământ spre cer și invers, dinspre cer spre pământ, o întrepătrundere, sugerată de culoarea care nu e pură, ci absoarbe picături din culorile apropiate.
Culorile din picturile lui Mircea Bochiș sunt fascinante, unele ale realului, altele ale oniricului. Mă încântă deopotrivă motivele picturale, precum casa, în diferite decoruri, mereu într-un con de mister. Astfel e Casa mea de lângă lac, o casa albă, înaltă, pe marginea unui lac, reflectată în albastrul magic al apei și profilată pe cerul de un albastru ireal, ca un decupaj într-o pădure invadată brusc de cer. Verticalitatea albastră intră splendid prin deschizătura dintre chiparoși, dă impresia că lacul albastru ar urca la cer, unind orizontala apei cu verticala cerului, albastrul e uluitor. Între jos și sus, casa albă, nu omul, armonia culorilor și misterul.
Efectul albastrului e fantastic în tablou. Aceeași resorbire a culorilor, una în alta, coexistența și sugestia de poveste de imaginat de cel care contemplă, aude poezia, muzica din culori și forme, simte armonia, viața în frumusețea ei tainică, uneori stranie.
Și ce grație în siluetele feminine, farmec, mister…! Figuri din alt timp…mi se pare că zăresc și o perspectivă modernă a Damei cu licornul…
Stiluri diferite… și sculpturi care mă duc cu gândul la geometria formelor lui Brâncuși, la perspective noi asupra unor motive cunoscute din sculpturi celebre, precum cea a lui Rodin. Aș spune că stratul de adâncime al oricărui artist e cultura din care se hrănește continuu arta sa.
Pictura lui Mircea Bochiș e poezie. Iar pictorul te cucerește prin zâmbetul cald, apropiat, și privirea inteligentă. Colaborarea acestuia cu poeții pentru o carte obiect de artă pare firească, pictorul simte cuvântul, îl transpune în culoare și formă, versul devine tablou.