David Foenkinos are o scriitură proaspătă și aerisită, frumoasă prin tocmai această abordare à la légère. Cu toate acestea, nu este o scriitură banală stilistic sau tematic, chiar dacă intriga noului roman este chiar căutarea subiectului unui roman. Noul roman se numește Familia Martin și a apărut de curând în limba română, la Humanitas Fiction. Traducerea Simonei Brânzaru păstrează nealterată relaxarea în ton, dar și inchietudinea auctorială în fața paginii albe și profunzimile paginii sau neliniștile auctoriale. În lipsa temelor grele – din perspectivă metareferențială, în sine o temă despre senzația de epuizare a marii literaturi a Occidentului – scriitorul poposește aleatoriu în familia Martin, suficient de obișnuită, deopotrivă specială prin deschiderile multiplelor șantiere caracteriale, cu care împarte experiențe, în cadrul căreia participă ca observator asumat și conștient de mutațiile pe care le poate produce inserția evaluatorului în rezultatul evaluării. Scriitorul-narator și scriitorul Foenkinos nu se confundă, dar o parte a ironiei care îmbracă personajul se revarsă explicit asupra încă tânărului autor francez, care și-a construit cu ani buni în urmă un public românesc fidel, începând cu prima traducere a romanului Potențialul erotic al soției mele, de fapt cartea cu care a câștigat în 2004 Premiul Roger-Nimier1 și care l-a făcut cunoscut în lume.
Pana de inspirație a scriitorului-narator, deopotrivă scriitor-personaj, îl aruncă într-o poveste a unei familii a cărei aparentă tipicitate se dovedește doar de suprafață. Intrarea în povestea în scriere a familiei este redată cu implicare și oarecare tandrețe, cu ironie suculentă și într-un limbaj accesibil, cu recapitulări și în acord cu clișeele scrierii creative, pe care le ironizează și le inserează (metatextual) în poveste: „Pe atunci lucram la un roman despre atelierele de scriere creativă“ (p.7), angajează cu aparentă candoare David Foenkinos cititorii în chiar debutul romanului. Tehnici și subiecte deopotrivă, atât scrierea creativă, cât și abordarea temei, se regăsesc într-o remarcabilă descindere în facerea romanului, care este devoalată din interioarele atelierelor auctoriale (având autori multipli), cu remarcabilă autoironie, de această dată corozivă chiar:
„– Așa spun toți. Nu citesc prea multe romane contemporane, dar am observat că a scrie este deseori un mijloc de a regla conturile.
Nu știam ce să răspund. Avea dreptate. Romanele se vând din ce în ce mai puțin, iar acest fapt cântărește greu în preferințele editorilor pentru polemici și confesiuni scabroase. Era o ispită și pentru mine? Nu puteam nega că nu așteptam de la eroina mea câteva secrete de familie care să te motiveze să dai pagina mai departe. În spatele atitudinii mele de scriitor interesat de viața unei bunici nu se afla decât un vampir dornic de dezastre. Să fim sinceri: fericirea nu interesează pe nimeni.“ (pp.26-27)
Între ficțiune și autoficțiune este păstrată, cu rezerve, o zonă tampon, din care să poate fi trase sforile parcursului. O entitate diferită de autorul-personaj reglează aceste lucruri și păstrează inserția auctorială în text în limite controlabile, ba chiar îl înzestrează pe acesta cu patima plictiselii, documentând personaje-jocker, cum ar fi cunoscutul designer Karl Lagerfeld, pentru care lucrase cândva Madeleine Tricot, bunica.
În capsula aparentului banal, în care inclusiv numele familiei este unul obișnuit, în care niciunul dintre prenume nu poartă nimic special, se regăsește o întreagă societate reflectată în fragmentarea ei, în lipsa de empatie, cu toate ipostazele agresiunii morale expuse. Reprezentanții diferitelor generații din familia Martin ilustrează, prin tipicitatea acțională, tipare comportamentale specifice generațiilor. Decriptarea parcursului lor ca personaje se realizează de autorul-personaj în acord cu aceste tipare, în funcție de nivelul de alfabetizare digitală și de gradul de control asupra mijloacelor. În această lume inclusă prin personajele prototip în coaja banalului, David Foenkinos așază cu candoare întâmplări care sparg sau care topesc această coajă, care emoționează și dezamăgesc – începând cu autorul-personaj –, care adaugă multiple posibilități de semnificare într-o lume de goluri lipsite de conținut semnificat. Din ceea ce ar fi trebuit să fie expresia simplificării și generalizării unei societăți, căreia îi corespunde un „povestaș“ lipsit de inspirație, se naște o poveste frumoasă, echilibrată, menținută pe linia subțire de demarcație a aparent banalului. Povestea însăși interferează în propria viață a autorului-personaj și o modifică. Nu produce schimbări radicale, nici măcar nu e nevoie de asemenea modificări pentru a nu se îndepărta de o linie a veridicității, dar repoziționează personajul central, autorul devenit observator, în raport cu propria conștiință. Punerea acestei abilități auctoriale sub semnul prestidigitației – asta o face Mario Cloutier în La Presse, fragment din care este decupată inserția de pe prima copertă a ediției românești2 – este, probabil, formula de numitor comun al atributelor auctoriale în noul roman, Familia Martin. În raport cu o tendință a excepționalismului care dislocuiește banalul, David Foenkinos îmbracă în haina normalului tendințele spre excepționalitate ale ființei umane. Prin aceasta, romanul se lipește de sufletul cititorului.
______________________________
1 Printre laureații acestui premiu numărându-se și nobelizatul Patrick Mondiano pentru La Place de l’Étoile, dar și românul Emil Cioran, pentru întreaga operă.
2 Mario Cloutier. (2020.). Le prestidigitateur: la famille Martin. La Presse. 8 nov.