Scriitori uitați

Uitarea este, pentru un scriitor, pentru un artist, în general, mai rea decât faptul de a nu exista în ochii posterității. Posteritatea se poate dovedi îngăduitoare în unele cazuri. Uitarea nu poate fi altfel decât completă. Ceea ce face, bunăoară, suportabilă posteritatea este dicționarul literar. Dicționarele de autori sau de opere nu sunt niște cimitire ale literaturii, ci, mai degrabă, niște locuri cu verdeață, unde nu este nici supărare, nici suspin, unde nu se simt seismele vieții literare, iar scriitorii sunt de obicei cântați, fără pământească măsură, de corul de critici deveniți îngeri. (Dar ce cititor obișnuit răsfoiește un dicționar?) Uitarea, în schimb, nu le permite scriitorilor nici comemorări ocazionale, așadar, nici laudele criticilor (în postumitate, nu există, ca regulă aproape generală, decât laude), nici prezența în dicționare, decât, poate, un scurt timp după moarte, nici, cu atât mai puțin, reeditarea operelor sau studierea lor în școală, lucruri neplăcute de care, în schimb, posteritatea îi lipsește rareori pe de-a-ntregul. Istoriile literare, în sarcina cărora cade cultivarea grădinii posterității, nu se ocupă, nici ele, de scriitorii uitați și de operele lor. Nu există soartă mai tristă decât aceea a scriitorilor uitați. Se impun două pre cizări: e vorba, mai întâi, de scriitorii uitați pe ne drept; cei fără vreun merit nu sunt uitați, ci ignorați. Apoi, e vorba de majorita tea scriitorilor, nu de cei mari, care, deși se mai în tâmplă, nu sunt niciodată uitați cu adevărat. Ei au mai multe vieți. Alexandru Paleologu spunea odată: „Posteritatea nu se înșeală decât în omisiunile ei, dar nu consacră niciodată false valori.“ Deosebirea princi pală dintre posteritate și uitare tocmai în aceasta constă: posteritatea este o a doua, o a treia (și așa mai departe) viață a scrii to rilor sau a operelor lor, o viață de obicei mai bună decât aceea care ne este dată s-o trăim; uitarea este adevărata moarte.

Numărul scriitorilor uitați este legiune. O vreme, li se oferă unora șansa rară de fi reamintiți ocazional. Locul lor în dicționare nu este unul de veci. Scriitorii din secolele trecute au parte, ei, de compensația istoriilor literaturii, dar nu toți, și oricum în funcție de o selecție nemiloasă. Cu timpul, uitați sunt și ei. Nu mai sunt studiați în școală. Nicio carte a lor nu se mai află în librării. Uneori nici în anticariate. Iar la bibliotecă mergem de obicei când suntem elevi sau studenți, din obligație, înainte de examene. Excepțiile sunt puține, dar până și pasionații de lectură îi citesc la bibliotecă pe scriitorii mari, neavând habar de aceia pe care toată lumea i-a uitat. Motivul principal al uitării este, așadar, faptul că nu mai sunt citiți sau, dacă e vorba de drama turgi, operele lor nu mai sunt puse în scenă. Treptat, uitarea îi închide-n scrin cu mâna ei cea rece.

Constatările mele pot părea sadice. În realitate, deși treaba unui critic este să facă selecția necesară, să aleagă supraviețuitorii, m-am împăcat totdeauna greu cu ideea că există atâția și atâția scriitori uitați. În Istoria critică, pe cei pe care nu i-am cu prins în paginile ei, asumându-mi riscul inevitabil de a greși, i-am menționat totuși, separat, sub titlul Scriitori de dicționar. În ediția a doua, mi-am dat seama că omisesem chiar și din această addenda numeroase nume. Le-am adăugat, firește, ceea ce nu înseamnă că nu mă voi vedea silit să fac același lucru dacă voi scoate și o ediție a treia.

Dacă am apelat la criticul Nicolae Oprea să alcătuiască pentru România literară un Calendar săptămânal, a fost și pentru a fi la curent cu toate datele privitoare la zilele în care s-au născut ori s-au sfârșit scriitorii români din toate epocile, în așa fel încât să-i readucem în atenția cititorilor noștri, mereu și mereu, împotriva nemiloasei uitări. Am fost noi înșine surprinși de câți scriitori buni sunt uitați sau pe cale de a fi uitați. Unii sunt scriitori clasici, pe care până deunăzi îi învățam la școală. Nu numai că au dispărut din manualele „descărcate“ de dl Cîmpeanu, dar cele mai recente reeditări datează de două decenii, uneori doar câte una singură după 1989, ca și cele mai recente comentarii critice referitoare la ele. E cazul lui Grigore Alexandrescu, ale cărui fabule excepțio nale, de nivelul celor ale lui La Fontaine, noi le știam aproape în întregime pe de rost. E cazul lui Ion Ghica, cel mai de seamă prozator român al seco lului XIX (Mihai Zamfir l-a numit secolul lui Ion Ghica), ca să nu mai vor besc de rafinatul stilist Alexandru Odobescu. La plecarea acestora pe dru mul unei uitări nemeri tate, au contribuit și acei „experți“ care încearcă de ceva vreme să con vingă opinia publică și pe autorii de manuale că opera lor nu se mai adre sează preocupă ri lor și sensibili tății ele vilor de astăzi. M-aș face că le cânt în strună aces tor stricători de litera tură, adăugându-i pe lista lor de refuzați pe Homer, pe Shakespeare, pe Tolstoi, pe Balzac, even tual, Biblia, Amintirile din copilărie (îmi cer iertare, cartea lui Creangă se află deja pe listă, ca și cărțile lui Sadoveanu) și multe, multe alte opere care nu le-ar mai spune nimic elevilor din zilele noastre. Pot să dau exemple și din tr-o literatură mai apro piată de noi, chiar dacă nu e neapărat vorba despre capodopere. Îmi vin în minte trei poeți: Alexan dru Andrițoiu, Tiberiu Utan, Miron Cordun. Din numeroasele opere de proză, iată câteva care se cuvin menționate: romanul lui Galaction Papucii lui Mahmud (1927, în curs de apariție la Cartea Românească, 2022); romanul lui Ion Marin Sado veanu Sfârșit de veac în București (1944, reeditat în 1975 și în curs de apariție la Cartea Românească, 2022); romanul în cinci volume al lui Mircea Ciobanu Istorii (1977-1986, nereeditat). Istoricii literari deplâng adesea starea precară a dramaturgiei românești, în raport cu celelalte genuri, ceea ce nu-i împiedică să uite, deși (încă!) nu chiar cu totul, câteva mici bijuterii ale genului, de care nici regizorii nu mai par interesați: Manasse (1900) a lui Ronetti-Roman; Patima roșie (1916) a lui Mihail Sorbul; Omul cu mârțoaga (pe scenă în 1927, editată în 1983). Tot ce putem să facem este să vă ținem la curent, eu și colegii mei de la România literară, cu orice prilej se ivește, cu scriitorii și cu operele uitate de cititori și, deseori, și de critici. Într-unul din numerele viitoare, vom publica o anchetă pe tema cu pricina.