Fie-mi îngăduit să „implementez“ în vocabularul politic doi termeni, putinolatrie și respectiv putinoclastie, după modelul termenilor religioși iconolatrie și, respectiv, iconoclastie, însemnând adorație a icoanelor și, respectiv, interzicere a icoanelor. Am trebuință de ei pentru a defini întoarcerea cu 180˚ a atitudinii unor politicieni occidentali (rar, și români) față de Putin, ca urmare a invadării Ucrainei de către armata rusă. Într-un Editorial de acum câteva săptămâni, îmi puneam următoarea întrebare: ce vor spune politicienii occidentali apropiați, până nu demult, spiritual și material de liderul de la Kremlin, după ce acesta a ordonat invadarea Ucrainei. Cu alte cuvinte, voiam să știu dacă acest război fără sens îi va determina sau nu să-și schimbe atitudinea față de Putin. M-am oprit la trei dintre ei, personalități marcante în viața politică din Franța, candidați la președinția țării în alegerile din aprilie. E vorba de Jean-Luc Mélenchon, Marine Le Pen și Erik Zémmour. Să-i luăm pe rând.
Președinte al partidului radical La France insoumise, Mélenchon nu și-a ascuns niciodată simpatia politică față de Putin. A fost de trei ori la Moscova, prima oară, însoțindu-l pe președintele Mitterrand în 1988. Deși nu s-a întâlnit niciodată cu președinții ruși în funcție în momentul vizitelor, a rămas cu o bună impresie despre Rusia, ca atâția alții dintre intelectualii francezi, nu neapărat, toți, politicieni, din anii 1930. Așa se face că a devenit, de mai bine de un deceniu, un fan incondițional al lui Putin. Un putinolatru. Nu atât al omului, ca Zémmour, care se vede pe sine un „Putin francez“, cât al ideilor lui politice. În ianuarie 2022, când Putin mobilizase la granița Ucrainei 150.000 de soldați ruși, Mélenchon considera că „SUA sunt într-o poziție agresivă, nu Rusia“. Citez, ca și mai departe, din L´Obs, numărul din 3-9 martie. Luni 21 februarie, cînd Putin declara independența republicilor populare din Donbass, Mélenchon vorbea despre „riscul extinderii în Europa a dominației militare a SUA“. Și preciza: „Rusia nu va ataca (ne fera pas la guerre) Ucraina.“ Recunoaștem limbajul lui Putin, tout craché. Mai mult, se referea la opozanții lui Putin folosind cuvintele propagandei oficiale a Kremlinului. Când Parlamentul european adopta o rezoluție de susținere pentru campania anticorupție a lui Alexei Navalnîi, Mélenchon, deputat european, vota contra, declarând că Parlamentul de la Strasbourg oferă „un exemplu pefect de neocolonialism imperial european“, iar pe Navalnîi îl făcea „rasist și antisemit“. Pentru ca putinolatria să fie deplină, când celălalt opozant celebru al liderului rus era ucis sub ferestrele Kremlinului, Mélenchon îl numea un „simplu golan“ și un „liberal fanatic“. Toate acestea ar putea fi considerate istorie (numai bună de uitat), dacă Mélenchon n-ar fi declarat imediat după primele bombardamente asupra Ucrainei că găsește „inițiativa drept o pură violență și dovada unei voințe de putere nemăsurate“. Merge mai departe și nu doar declară cui mai vrea să-l asculte că Putin este un „autocrat rugos“, dar își pavoazează toate sediile partidului La France insoumise în galben și albastru, culorile steagului ucrainean, cum scrie același L´Obs. Curată putinolatrie!
Hebdomadarul francez observă că Marine Le Pen și Erik Zémmour fac aceeași volte face ca și Mélenchon, după 24 februarie. Marine Le Pen a fost dintotdeauna o mare admiratoare a lui Putin. A fost primită cu onoruri la Kremlin. N-a negat niciodată în mod categoric faptul de a fi fost sponsorizată de adoratul ei dictator. A avertizat în repetate rânduri NATO asupra riscurilor extinderii spre Est. Războiul a luat-o prin surprindere. Altfel spus, n-a prea avut încotro. A căzut din putinolatrie în putinoclastie. A găsit însă repede o explicație pentru răsucirea poziției ei cu 180˚: „M-am schimbat pentru că politica lui Vladimir Putin s-a schimbat și pentru că ea merge acum contra securității Franței.“ Nu sunt convins că acest din urmă argument nu este mai curând demagogic decât patriotic.
Extremist de dreapta și antisemit notoriu, Zémmour s-a visat dintotdeauna un „Putin francez“, dacă e să dăm crezare citării propriilor lui cuvinte de către L´Obs. Extremele se ating încă o dată. Au dreptate cei care, ca și mine, constată un număr semnificativ de similitudini între fascism și comunism. În ciuda acestui fapt, Zémmour n-are totuși cum să împărtășescă sloganul de ultimă oră al lui Putin cu denazificarea Ucrainei. Această bolnavă atracție-respingere față de doctrina, sau, mai degrabă, față de uzatele clișee ideologice scoase la iveală de Putin din groapa de gunoi a istoriei, îl pune pe artistul de divertisment care e Zémmour într-o situație politică delicată. Degeaba își închipuie că se va salva politic dacă îi recomandă lui Macron, cu gura lui mare, obișnuită cu ecoul unor săli pline, să se ducă la Kiev și la Moscova și să modereze negocierile între Rusia și Ucraina, ceea ce Macron a făcut fără să-l consulte. Ca și Marine Le Pen sau Mélenchon, n-a reușit, se pare, cu toată răsucirea de 180˚ din ultimele săptămâni, să facă uitată prețuirea de lungă durată pentru țarul de la Kremlin. Rămâne în ochii francezilor un iconolatru.
N-am informațiile necesare, dar gurile rele ale sondajelor de opinie îi arată pe toți trei alunecând pe toboganul electoral. Și când te gândești ce viguroasă ascensiune înregistra, de pildă, Zémmour, cu foarte puțin timp înainte de invadarea Ucrainei! Ironia politicii face ca putinolatria să se afle la originea compromiterii candidaturilor celor mai vajnici partizani ai lui.