Sedimentată în timp, pasiunea Irinei Petraș pentru opera eminesciană are ca punct concret de referință anul 1989, când a publicat volumul cu pretext omagial Un veac de nemurire. Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă. În același moment istoric, ca bibliograf la Biblioteca Județeană din Cluj coordonează proiectul local de fotocopiere a Caietelor manuscrise, parte din proiectul național propus de Constantin Noica. Așa se face că în cartea de față, Eminescu – începutul continuu (Ed. Școala Ardeleană, 2021), Mihai Eminescu este citat, așa-spunând, în direct, fără referințe la ediția critică integrală întemeiată de Perpessicius. Fiind rodul cercetării După 31 de ani – aflăm din nota introductivă –, în care autoarea a reunit toate fragmentele critice despre subiect spre a contura o „schiță de portret“. Într-o frazare impregnată de patos se explică în primul capitol, Începutul continuu, și denumirea pentru care a optat în recitirea clasicilor – „căci plusul de cunoaștere pe care ți-l transmit se întoarce spre textele lor actualizân- du-le neîntrerupt“. Caietele eminesciene sunt considerate un „model de trudă“ și temeinicie în raport cu limba română: „Pagina freamătă încă sub imperiul gândului metamorfozat în cuvânt. În Caiete există încă, amorțită în așteptare, hrana spirituală pentru generații întregi. Eminescu este începutul nostru continuu.“
Nutrind convingerea că noutatea studiilor actuale despre clasici și moderni cu operă finită „se întâmplă exclusiv la nivelul interpretării operei“, Irina Petraș își asumă „tentativa de adăugat o nuanță inedită corpusului interpretativ“. În studiile sale recurge întotdeauna la suportul teoretic consacrat. Încă din primul capitol analitic se pornește de la studiul lui Marcel Moreau despre Artele viscerale spre a propune înlocuirea termenului uzual de romantism cu romantitatea (sau „subteraneitatea gândirii viscerale“). Iar în capitolul următor definește „obsesia noomorfică“ în gândirea poetică eminesciană, preluând sugestia lui Camil Petrescu din Doctrina substanței. În aceeași manieră sunt abordate și celelalte teme ordonatoare: ritmul poetic cu „dimensiune ontologică“; timpul armonizat cu spațiul; receptarea peisajului natural „din perspectivă noomorfică“; limbajul sau „androginizarea perspectivei poetice“; „știința morții“ și corelația Viață-Moarte; „trinitatea ontică eminesciană“ sau relația eului eminescian cu lumea în termenii „trionticității persoanei“; iubirea sau „codul erotic eminescian“. Într-o modalitate ingenioasă de estompare a conceptelor titulare, temele sunt definite în supra-titlurile capitolelor prin versuri eminesciene adecvate, alcătuind un gen de meta-poem: „Eu rămân ce-am fost, romantic“, „Zilele de aur“, „Glasul gândurilor mele“, „O undă e, având a undei fire“, „Universul la pasu-mi tresărea“, „Limba, stăpâna noastră“, „Moartea cea bătrână“, Răul, „colțul vieții“, „Ochiu-nchis afară“, „Mie-mi place visarea“ și „Sunt un fantast“ (unicul capitol despre proza eminesciană).
Discursul exegetic al Irinei Petraș, înțesat cu citate critice și teoretice funcționale, este unul aluvionar, concentrând în jurul temei majoritatea opiniilor semnificative. Începând cu Titu Maiorescu și G. Călinescu, receptarea operei este urmărită până la exegeții postbelici Ioana Em. Petrescu și Marin Mincu (rezumându-mă la două exemple). Sunt asimilate și dezvoltate în propria demonstrație analitică diverse „sugestii memorabile“ ale eminescologilor, mai mult sau mai puțin consacrați: Alain Guillermou, D. Caracostea, Vladimir Streinu, I. Negoițescu, Constantin Noica, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, George Munteanu, Nicolae Balotă, Edgar Papu, Constantin Cubleșan, Luiza Seche, Monica Spiridon, Dan C. Mihăilescu etc. O modalitate insolită la care se apelează este auto-citarea și inserarea unor texte ale autoarei care n-au fost retopite în filonul fundamental al studiului actual (precum Declinarea poeziei). Fiind și cronicar avizat al cărților din actualitate, Irina Petraș încorporează în acest filon și comentarii critice ca atare, începând cu romanul cu suport documentar consacrat lui Eminescu de Florina Ilis, Viețile paralele.
Eminescu – începutul continuu reprezintă un exemplu de convergență între opiniile critice citabile, riguros adnotate (în spiritul conlucrării), și analizele originale ale exegetului de azi. Procedând selectiv, Irina Petraș aplică diverse grile de lectură în funcție de textul comentat, nerefuzând nici metodele formale asimilate din structuralism ori stilistică. Și devine, în chip original, creatoare de cvasi-concepte – unele, rebarbative, dar argumentate – precum „romantitate“, „obsesie noomorfică“, „androginizarea perspectivei“, „un-doirea“, „muritudine“ sau „trionticitate“. Cert este că opera eminesciană a rămas în continuare revelatoare, după aproape un secol și jumătate de la debut, și generează noi perspective de interpretare. Culegerea de studii pătrunzătoare a Irinei Petraș o demonstrează din plin.