Nu o dată paginile lui Constantin Călin ilustrează o asociere oportună între postura de critic și cea de cercetător. Criticul operează cu observații generale, cu speculații care își propun a oferi, într-un tipar stilistic, o imagine a valorilor, cercetătorul scormonește stratul datelor obiective pe care acestea se susțin. Orizontul celor dintâi e trasat de linia terestră a celor din a doua clasă. Valoarea estetică sau morală beneficiază sub condeiul autorului aici înfățișat de suportul unei materii mergând până la un minimalism de percepție microscopică. Preaposibila pedanterie în acest domeniu e însă evitată de faptul că d-sa își înalță mai totdeauna privirea de pe generoasa cultură a detaliilor, pe considerația de ansamblu. Despre Bacovia, vechea pasiune a criticului, se pronunță astfel: „Un izolat, Bacovia nu scrie niciodată despre «sufletul mulțimilor», «sufletul neamului», «sufletul românesc» etc; îi lipsesc experiențele de viață care să-i permită a se pronunța asupra lor. Cel mai adesea el se autoobservă decât observă“, receptând de la semeni „numai stările comune cu ale sale“. Poetul Plumbului ar fi fost „«un sfânt al poeziei», ceea ce-i altceva decât un sfânt al Bisericii“. Urmează câteva erudite precizări începând cu Cicero, mergând până la Carlyle, care afirma că „Shakespeare și Dante sunt Sfinții Poeziei“, neomițând a aminti în direcția hagiografiilor „exemplul Sfintei Pelaghia sau al Sfântului Bonifatie“. Considerații ce deschid o îngăduință posturii de „bețiv“ („de ce-am ocoli cuvântul?“) a celui în cauză. La întrebarea ce i s-ar fi adresat „Ce fel de vin bea Bacovia?“, Constantin Călin răspunde îmbelșugat, trecând în revistă nu doar mărcile și eventualul lor ecou literar, ci și prețurile diverselor soiuri ale licorii. Nu mai puțin apar și secvențele stânjenitoare ale unui Bacovia în clipa ebrietății: „La Bacău, beat, nu scăpa de cihăielile copiilor, care – a făcut-o, alături de alți colegi, Radu Beligan, pe când era elev la Școala de Băieți nr. 1 – se țineau laie după el. În provincie și în foburgul bucureștean, lumea vedea doar bețivul, nu și scriitorul. Din păcate, această incapacitate de a disocia a influențat o vreme și părerile oamenilor așa-ziși «serioși».“ Întorcându-se în trecut înspre Caragiale, criticul-documentarist se fixează aparent capricios pe ochii „fascinanți“ ai acestuia. Cu repetate mărturii: „«Un trup încovoiat, o față boțită în care trăiau numai ochii. Ah, ochii lui Caragiale! Nimic n-ar putea să redea sclipirea, pătrunderea și mai ales adâncimea ochilor lui!» (v. Mircea Rădulescu și Ernest Ene).“ Sau: „ochii lui ca niște portrete adânci“, în cuvintele lui Tudor Arghezi. Sau: „acest om cu ochii în cari fugeau flăcări ciudate, de ironie și înduioșare, de admirație și pornire distrugătoare“, în opinia lui N. Iorga. Sau în chip de concluzie garnisită la rându-i cu un citat: „Cum erau ochii celui ce-a zis «Simt enorm și văz monstruos»? Numai cei ce l-au surprins fără ochelari ar fi putut să ne spună. Un publicist care a stat aproape de el în mai multe rânduri menționează că erau mici: «Marele dramaturg, când suferea, făcea impresia că râde și de multe ori credeai că plânge când ochii aceia mici, iscoditori de inteligență, lăcrimau de râs»“, conform lui Petru Locusteanu. Mihail Dragomirescu apare în postura de „cel mai înjurat critic român“, cu precizarea că „înjurăturile“ în cauză, dacă ar fi fost adunate, „ar umple mai multe volume. Au fost perioade în care regimul lor era de averse. O parte din cotidiene, săptămânale și lunare, formau coruri ca să-l denigreze. (…) În afară de Iorga, de A.C. Cuza și de Octavian Goga, nimeni n-a mai stârnit, ca el, atâta evitare și (spre deosebire de cei citați) atâta umor!“. După trecerea în revistă a „motivației“ înjurăturilor, reținem două suculente comparații. Mihail Dragomirescu „avea ceva de Don Quijote: convertea lucrurile, atitudinile, ideile după o logică particulară, dându-le interpretări convenabile demersurilor și poziției sale sociale“. Precum și: „Ca în tenis, prelua forța loviturilor venite din terenul celorlalți. Știa, desigur, că «les injures passent, les idées seules restent».“ Pe subiectul Perpessicius avem de-a face atât cu o caracterizare a poeziei sale ca o „expresie a inaderenței la fenomenele care sfidează autonomia intelectuală a individului“, ca și cu o atitudine împotriva „exceselor patriotarde, manifestărilor demagogice“. Ca și cu o examinare vers cu vers, literă cu literă a câtorva dintre textele împricinate. Ajungând la contemporani, trăsăturile gravității criticului benedictin se destind. Coincidente adesea cu amintiri personale, episoadele aduse în atenție corespund unui minimalism de astădată picant, surâzător. Spunea Radu Cârneci: „Când deschizi revista și dai peste un articol sau recenzie semnată Miluță Bortă, iar în pagina de poezie de Crețu și Lețu (adică de Nicolae Crețu și Ion Lețu), lucrul acesta diminuează pofta de lectură“. Și același dând o replică lui Vlad Sporici (Sorianu) care îi propunea proiectul unui număr al „Ateneului“: „Vasile (…) Sfichi – Cichi – Lichi!… Mai trebuia Cațichi!“ (Cațichi fiind curierul redacției). În sfârșit un nostim „decalog“ din 1968, datorat lui Mihail Sabin: „1. Să scrii citeț! 2. Să nu râvnești talentul altuia! 3. Să n-ai probleme! 4. Să nu scrii «Lazăr de la Rusca»! 5. Să mergi în străinătate în locul altora! 6. Să nu publici în «Iașul literar»! 7. Să nu citești! 8. Să iei Premiul Nobel, că merită! 9. Să-ți iubești confrații cum te iubesc ei pe tine! 10. Să nu dea Dumnezeu cel sfânt!…“. Reconstituirile, nu în ultimul rând cele cu iz memorialistic, scăldate în pitoresc, ale lui Constantin Călin se pot citi cu un viu interes, indiferent de unghiul sub care ar decurge lectura, din cele două cu putință, literar și documentar. Neîndoios ele răspund unei sintagme a lui Horațiu din Ars poetica: „Utile dulci“.