Generația mea a învățat încă de pe băncile școlii că, în orice societate, baza materială determină suprastructura. Am subliniat înadins verbul. E, cu siguranță, cea mai faimoasă teză marxistă. În alți termeni, pe care-i prefer, din motive care se vor vedea mai departe, e vorba de un raport de cauzalitate între civilizația materială și cultura spirituală (chiar dacă nu în toate limbile se face o distincție clară între cei doi termeni). Valabilitatea tezei a fost rareori combătută până și de cei care nu pariau în chip absolut pe ea. Ca să nu mai spun că, în regimurile comuniste, teza n-a fost niciodată negociabilă. Ceea ce înseamnă că nu e vorba pur și simplu de o teză, ci de o veritabilă axiomă, ale cărei implicații practice depășesc cu mult întrebarea dacă e sau nu valabilă. Exemplul cel mai bun ni-l oferă, oricât de ciudată vi s-ar părea ideea, felul cum sunt alcătuite bugetele anuale ale majorității statelor lumii: ele se deschid cu sumele care merg spre baza materială a societății și se închid cu sumele destinate culturii, în sens larg. Excepțiile au fost puține în decursul timpului: nu se mai știe astăzi că doar două sau trei state din Asia, numite Tigrii Asiatici, au procedat exact invers și au cunoscut un excepțional boom economic în anii 1970. Trei au fost domeniile scoase în față: învățământul, cercetarea și cultura. Experiența Coreei de Sud și a celorlalte state din zona Pacificului constituie dovada greu de ignorat a lipsei de temei a tezei lui Marx. Cu două decenii în urmă, alte state, printre care multe din Europa Occidentală, s-au dezvoltat masiv, chiar dacă suferiseră pierderi imense în timpul războiului, și, nu în ultimul rând, Germania, dar ritmul a fost incomparabil mai lent, și asta, în ciuda Planului Marshall. Regimurile comuniste instalate de Moscova s-au bazat, ele, pe o industrializare forțată, fabricând fără cap mașinile-unelte necesare, dar primitive, ineficiente și costisitoare. Cercetarea, în schimb, a stagnat, în toate, învățământul a fost complet ideologizat, ca și, în mare măsură, cultura. Milovan Djilas, principalul rival al lui Tito, a sugerat un anumit caracter legic al „evoluției“ (în fond, al involuției) cu pricina: alternarea inevitabilă, în toate regimurile din Estul Europei, a perioadelor numite de el ideocratice cu perioade intelocratice. Primele au fost controlate strict ideologic, fapt care bloca mult trâmbițata industrializare și, în general, dezvoltarea economică, cele din urmă permițând, în compensație, o oarecare libertate de inițiativă creatoare intelectualilor, mai ales din domeniul tehnico-științific, dar și din domeniul umanistic, scriitori, artiști și alții.
Poate și pentru că am vrut să scap de obsesia pe care ne-o cultivase școala, am preferat totdeauna să folosesc termenii din titlul editorialului meu. Și astăzi expresii ca mijloace sau forțe de producție, industria grea de mașini-unelte și altele așijderea cu care ne-a fost împuiat capul îmi provoacă o anume stupoare. Cum să fie cultura, arta, fenomene de suprastructură? Și cum să consideri mașinile temelia societății umane? La urma urmelor, cine a creat pe cine: mașinile au creat cultura sau cultura a creat mașinile? Este evident că spiritul uman, mintea noastră cea de toate zilele, în definitiv, constituie temelia pe care iau naștere instrumentele materiale, de la lopată la furnal, de la abac la calculator sau de la mașina de scris la computer. E absurd și chiar un pic comic să susții prioritatea tehnologiei, fie ea oricât de sofisticată, față de mintea care a conceput-o întotdeauna. Softul precede și determină hardul, și nu numai în IT. Nicidecum invers. Ca să dezvolți capacități de producție materială trebuie să posezi sau să formezi capacități intelectuale. Până și cel mai modest reparator de televizoare, un exemplu printre altele, trebuie să fi trecut printr-o școală care să-l fi capacitat să recunoască piesele din aparat și funcționarea lor. Întâi a fost descoperit de o minte luminată curentul electric și abia apoi au putut fi construite uzinele și stațiile de înaltă tensiune. Și tot așa, indiferent la ce domeniu ne referim.
Din orice perspectivă am privi lucrurile, locul unde omul se formează pentru viața socială este școala. Toate bunurile materiale sunt produse, nu de mașini, ci de oameni școliți, adică, instruiți, inclusiv cei care le folosesc. O școală proastă, cum e îndeobște considerată aceea de astăzi de la noi, are uriașe consecințe pe termen, atât foarte scurt, cât și foarte lung. Omul neinstruit nu poate fi educat. Dacă îi dai ceva pe mână, îl face praf, ca să nu mai spun că e absolut incapabil să creeze el însuși ceva. Inventivitatea nu e un dar divin, e o capacitate instruită și educată. De ce muncitorul român muncește mai bine în străinătate decât în țară? Am făcut eu însumi constatarea cât am stat în Franța. Doar fiindcă e mai bine plătit? Acesta e doar un stimulent, nu neapărat, o cauză. Răspunsul e altul: pentru că românul nu deprinde în țară (ah, școala!) cultura și nici, de ce nu, cultul muncii, așa încât trebuie să le învețe în țări în care ele sunt de la sine înțelese și obligatorii. Sistemul românesc n-a fost niciodată, iar astăzi mai puțin decât oricând, unul meritocratic. Omul potrivit la locul potrivit. Expresia e nemijlocit legată de un sistem care promovează competența și valoarea. Ceea ce la noi nu e, vai, cazul. Oameni nepotriviți cu locul sunt, în schimb, peste tot. Havel își amintea de un cunoscut al lui care era un berar pasionat, director al unei fabrici de bere, dat afară de Partidul Comunist tocmai fiindcă își făcea bine meseria. Noi nu mai trăim astăzi într-un regim comunist, dar oamenii care își fac bine meseria sunt adesea tratați ca berarul lui Havel. Și, din contra, cei care și-o fac prost sau deloc le iau locul.
Ceea ce vreau să fac în aceste însemnări este elogiul spiritului uman creator, pe care eu îl consider baza oricărei societăți din lume, chiar și din acelea care nu-l prețuiesc. Nu sunt, cum să fiu?, inamicul tehnologiei. Am spus nu o dată că, din toate societățile din istorie, o prefer pe cea în care se întâmplă să trăiesc, tocmai fiindcă tehnologia actuală mă ajută să trăiesc incomparabil mai bine decât oricare alta din trecut. Dar nu mă pot împăca cu ideea lui Marx că tehnologia determină suprastructura și civilizația, cultura. Îmi vine să repet ce-i spunea Vladimir Streinu (e drept, într-un moment de oportunism critic!) autorului piesei Iona: „E invers, Marine!“ E invers, Marx!
P.S. O confirmare nedorită a celor scrise mai sus o constituie „pachetul“ de măsuri financiare acordate zilele trecute de guvern persoanelor și firmelor în dificultate ca urmare a pandemiei și a războiului din Ucraina: nicio măsură nu e prevăzută în sprijinirea culturii, școlii și cercetării.