Ochiul magic 16/2022

Negocierile, în punct mort

Este declarația purtătorului de cuvânt al Kremlinului referitoare la negocierile cu Ucraina. De vină este, din aceeași perspectivă, partea ucraineană. Întreaga media a preluat declarația, fără a-i da totuși cuvenita importanță, probabil fiindcă li s-a părut comentatorilor că se află în ordinea firească a lucrurilor. Analizată cu atenție, declarația spune însă mai mult decât toate cele dinaintea ei. În primul rând, Kremlinul lasă, în premieră, să se înțeleagă faptul că „operațiunea militară specială“ nu merge cum trebuie. Purtătorul de cuvânt a recunoscut, de asemenea în premieră, că Rusia are „pierderi semnificative“ în prima lună și jumătate de la începutul războiului. Observatorii internaționali știau acest lucru după retragerea neașteptată a trupelor rusești din jurul Kievului și anunțul reorientării lor pe frontul estic. Președintele Zelenski însuși avea cunoștință de ceea ce se petrecea, ca și de intențiile Kremlinului de a se concentra pe zona Lugansk și Donețk. Declarațiile belicoase ale satrapului cecen Kadîrov, care vorbea de ocuparea întregii Ucraine și, bineînțeles, a Kievului, veneau în contradicție cu acelea ale Moscovei, nefiind de nimeni luate în serios. A devenit oarecum limpede că războiul lui Putin nu și-a atins principalul scop. Înlocuirea de către Putin a comandantului armatei ruse din Ucraina constituie încă o dovadă a eșecului, și nu doar al aceluia militar, dar și al celui politic. Dacă e adevărat că Putin l-a schimbat și pe șeful Informațiilor militare, e clar că, fie și-a dat seama că i s-au ascuns anumite lucruri, evident, neplăcute, fie că nu i s-a spus ceea ce voia să audă. Cu starea de spirit a dictatorilor, nu se știe niciodată. Cred, mai degrabă, în prima variantă. Luat prin surprindere, Putin n-a avut încotro și a fost obligat să adopte alt plan, atât militar, cât și politic, recunoscând că pierderile sunt foarte mari și, un aspect care ne dă de gândit, că negocierile au ajuns într-un punct mort. Ucrainenii și occidentalii constataseră, nu o dată, asta. Putin o declară pentru prima oară în mod categoric, deoarece știe că nu mai este în câștig de cauză, fiind, din contra, obligat să se retragă, pierzând teren. Dacă nu ar fi fost dezinformat de oamenii săi, n-ar fi ordonat o retragere atât de grăbită și ar fi încercat să șteargă, măcar în parte, urmările îngrozitoare ale ocupației. Bucha și restul localităților abandonate de armata rusă reprezintă, după spusele multora, un punct de cotitură nu doar al războiului lui Putin, ci și al imaginii Rusiei în ochii lumii întregi.

P.S. După ce am aflat că Putin i-a decorat pe autorii măcelului de la Bucha, nu mai știm ce să credem.

Theodore Roosevelt și Xi Jinping

O analiză foarte interesantă a perspectivelor încheierii războiului din Ucraina este aceea a profesorului de la Universitatea Harvard, Joseph S. Nye, Jr., tradusă în românește de Matei Pleșu pentru DILEMA VECHE din 14-20 aprilie. Autorul se întreabă care ar putea fi rolul Chinei în oprirea războiului lui Putin. Premisa articolului este că doar medierea lui Xi Jinping l-ar putea convinge pe liderul de la Kremlin să pună capăt invaziei. Argumentele sunt numeroase. Cel mai important, desigur, este acela că numai China, dintre toate țările care și-au oferit serviciile, e capabilă să medieze cu succes un conflict a cărui escaladare reprezintă o amenințare nu doar pentru Europa sau pentru SUA, ci și pentru China însăși. Sunt enumerate principalele riscuri pe care „neutralitatea“ marii puteri de la Răsărit le va avea de înfruntat, în cazul în care atitudinea ei rezervată și circumspectă se va prelungi. Autorul se referă de asemenea la riscurile contrare cu care s-ar putea confrunta Xi Jinping dacă intervine în conflict. Joseph S. Nye, Jr. îi recomandă liderului chinez să urmeze exemplul președintelui SUA, Teddy Roosevelt, care a reușit să convingă China și Japonia să găsească compromisul necesar pentru a pune capăt războiului lor din 1905. Citiți articolul politologului american și veți afla ce înseamnă o analiză competentă și plină de bun-simț.

În același număr, Codruț Constantinescu dezvăluie câteva lucruri interesante referitoare la introducerea cenzurii imediat după 23 august 1944. La baza informațiilor, stau documente descoperite de autor în arhivele prefecturii Prahova. Cea dintâi listă de lucrări interzise, îndeosebi cărți de istorie sau articole apărute în presă, a fost alcătuită de Comisia de Armistițiu, care a solicitat organelor administrative locale să retragă din circulație orice text care ar fi putut dăuna relațiilor României, fostă până de curând aliata Germaniei, cu Națiunile Unite (în realitate, cu Uniunea Sovietică). Ulterior, Consiliul de Miniștri comunică o listă mult mai amplă de lucrări care se cuvin epurate. (Autorul nu indică despre ce Hotărîre e vorba, nici din ce an.) Situația din Prahova confirmă ceea ce s-a întâmplat în toate județele țării după 23 august 1944, înainte ca Cenzura să fie instituționalizată, printr-o Hotărîre a Consiliului de Minștri, în mai 1949, sub titulatura Direcția Generală a Tipăriturilor Statului (titulatură schimbată de câteva ori în decursul timpului, fără ca în vreuna să existe cuvântul cenzură!).

Din revistele literare

Ca de fiecare dată, se dovedesc foarte interesante considerațiile publicate în EXPRES CULTURAL (nr. 3) de Liviu Ioan Stoiciu despre viața literară autohtonă. Am reținut două fragmente din articolul său intitulat Zădărnicie: „Apropo de război și de lumea literară de la noi. Rămâne pentru mine o enigmă nedez legată războiul «tacit» al promoțiilor literare tinere (începând cu anii 2000) împotriva scriitorilor noștri profesioniști de certă valoare (membri ai Uniunii Scriitorilor, unii aleși statutar în fruntea Uniunii și a filialelor ei) care au scris și publicat până să apară ele, aceste promoții. Altfel, noi promoții promovate critic taman de cei pe care-i contestă azi, mulți dintre ei premiați de Uniunea Scriitorilor (unii critici douămiiști aveau chiar rubrici în săptămânalul România literar[ condus de Nicolae Manolescu, pe care azi douămiiștii îl blamează în modul cel mai rușinos cu putință). Inclusiv eu i-am premiat, aflat în diferite jurii (poeți și critici douămiiști, ajunși «lideri» între timp) și am devenit dușmanul lor. Fractura s-a produs după nouăzeciști, începând cu douămiiștii (poate chiar membrii cenaclului bucureștean Fracturi au dat tonul fracturii dintre generații, cenaclu condus de Marius Ianuș, azi poet spășit, care și-a recuzat întreaga operă lirică „spurcată la gură“; el a scos o revistă care înjura scriitorii consacrați și ridica în slăvi plutoane de nou-veniți, care între timp n-au confirmat; cenaclul acesta cuprindea poeți și critici, avea un «manifest fracturist» sfidător, inclement față de literatura română originală).(…) Nu-mi dau seama ce va urma, douămiiști sunt cei ce vor moșteni literatura de mare valoare (determinată pe criterii estetice) scrisă până la ei, o vor îngropa ca «expirată»? Valoarea unei cărți va fi determinată de aici înainte de like-urile primite pe Facebook, de cronicile admirative de pe un blog colegial, de un succes local de librărie, de criteriul «îmi place/ nu-mi place», de opțiunea de stânga (neapărat respectând corectitudinea politică)? Totul e o zădărnicie?“ În același număr al revistei ieșene, putem citi un poem antologic semnat de Ana Blandiana: „Caut începutul răului/ Cum căutam în copilărie marginile ploii./ Alergam din toate puterile să găsesc/ Locul în care/ Să mă așez pe pământ să contemplu/ De-o parte ploaia, de-o parte neploaia./ Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte/ De a-i descoperi hotarele/ Și reîncepea înainte de a ști până unde-i seninul./ Degeaba am crescut./ Din toate puterile/ Alerg și acum să găsesc locul unde/ Să mă așez pe pământ să contemplu/ Linia care desparte răul de bine…“ l În ARGEȘ (nr. 3), e publicată o pagină de aforisme și scurte notații de lectură sub semnătura lui Gheorghe Grigurcu. Admirabilul critic literar și poet ne-a obișnuit cu aceste însemnări dense, adevărate pilule de spirit, formulări inspirate și memorabile, pe care le publică în diverse publicații din țară. Subliniem calitatea filigranelor sale textuale și reproducem câteva dintre ele: „Mistic te naști. Ortodox poți deveni. • Răstignit pe o glorie falsă. Răstignit pur și simplu pe glorie. • Scriptor. Nu scrii, te sacrifici. Scrii, te sacrifici așijderea. • Ochi în care se adună tăcerea pe care gura n-are puterea de-a o conserva. • Porumbei grași la fereastră, ipostaze carnale ale cerului. • O victorie de atâtea ori repetată, încât îți devine indiferentă. • O caracteristică a reflecției postmoderne ar fi frica de utopie, postmodernismul înclinând spre evitarea oricărei schimbări radicale a contextului cultural-social (v. Fredric Jameson). Îmbătrânim… • Senectute. O punte șubredă peste apele tot mai învolburate. Dar nu e Lethe, ci doar râul din proximitate. • Duminica precum o greu suportabilă după-amiază ce pare a nu mai ajunge niciodată la crepuscul. • Finețea: o limită delicată. Finețurile morale: cele mai delicate limite. • O dimineață cu audiție muzicală: Mozart. Fluxul muzicii aidoma celui al unei ape curgătoare care treptat se evaporă ajungând în cer. • Un universitar între două vârste, la un post tv: «Am scris destul de perfect.»“ Din același număr al revistei din Pitești am remarcat și restituirea de istorie literară, datorată lui Nicolae Oprea, având ca subiect Ion Ghica și viziunea utopică dintr-o „scrisoare“: „După un deceniu de la publicarea utopiilor negative ale lui Ion Luca Caragiale, contemporanul său Ion Ghica, scriitor din generația pașoptistă, deschide ciclul scrisorilor adresate lui Vasile Alecsandri care apar periodic în Convorbiri literare. Primul său volum de literatură epistolară a fost editat în 1884 cu titlul Scrisori către V. Alecsandri și cuprindea 16 episoade. Spirit inventiv și implicat în viața politică a vremii, fostul guvernator al Insulei Samos concepe în formula epistolară o utopie socială sub titlul cu rezonanțe satirice Insula Prosta. Dar utopia lui, datată în 30 mai 1885, va apărea în ediția a II-a a culegerii epistolare din 1887 și va fi omisă în edițiile postbelice. Insula Prosta, având o compoziție hibridă și dimensiunile unui roman-eseu, este o povestire în care se descrie detaliat existența prea fericită a locuitorilor harnici, denumiți prin deviere etimologică proști, din ținutul mirific al insulei imaginare cu denumire simbolică. Dacă această proză epistolară a lui Ion Ghica este comparabilă ideatic cu Utopia lui Thomas Morus, prozele lui I.L. Caragiale se apropie de distopia lui George Orwell din O mie nouă sute optzeci și patru.“ (Cronicar)