De o vreme, privind în jur, îți dai seama cît de bine și cît de importanți se simt oamenii submediocri. Din absolut orice domeniu. Te trezești cu ei în mijlocul bucatelor. De nicăieri. Chiar dacă te ocupi de o viață de fenomenul teatral, să spunem, sau de orice altceva, și știi unde este valoarea, mediocritatea și unde impostura, constați cum categoria lui „neica nimeni“ populează masiv și sufocant peisajul. Sînt numiți pe colo, pe dincolo, au funcții, primesc numiri, posturi, sînt în comitete de tot felul, batjocoresc limba, agramatismele țin locul normei limbii, apar ca specialiști prin comisii de evaluare a activității directorilor de teatru din București, vorbesc ca la Tribunal, ȘOCANT, dar nu și atît de corect, își închipuie că sînt cei care ar trebui să fie, dar știu că breasla nu are să le acorde vreodată vreun statut. Mediocrii. Fără operă. Dar cu tupeu. Se învîrt în găști, fac frumos, trec cu enormă ușurință de la stînga, la dreapta, invers, cad în extreme, flexibili, ce să zic, nu îi ajută coloana pentru verticalitate, execută ordine de la cei care habar nu au ce este teatrul sau vreo instituție de cultură. Execuțiile sînt politice. Interesele, meschine. Ca și trădările. Mai evident ca niciodată. Deși ceea ce pretind că au făcut este inventat, augmentat, încet, încet, repetînd minciuna, încep să o creadă. Clasa politică, ca și societatea, a decăzut enorm și s-a degradat. Țin și mai tare de putere, de scaune, își numesc apropiații, cercul polului de putere se plimbă prin România în funcție de proveniența celor instalați confortabil. La începutul anilor nouăzeci, au fost cîteva derapaje. Cazul lui Alexandru Dabija rămîne ca o pată neagră. De atunci, s-a mai schimbat cîte ceva, dezechilibrele s-au putut ameliora. Acum, totul s-a radicalizat. Toți sînt vocali. De toate părțile. Se comunică pe fb. Instituții, directori, primari, public, prim-miniștri. Modelul Trump. Haosul este general și umilitor. Desigur, nu și pentru cei care îl provoacă, îl mențin, îl susțin. Fără precedent. O confuzie totală în care se zbate, vocal, toată lumea.
Nu de multe ori în viață am simțit deznădejdea prin preajmă. Nu am fost ocolită de încercări și experiențe de viață și moarte. De acum doi ani, mă tot întorc în amintiri și în trecut. Fug iarăși de prezent. De acest prezent băltit în derizoriu și nerușinare. Mă strecor cum pot pe tărîmul unei țări de șefi. Fără operă, cum spuneam. Valorea este dată la o parte. Este un reflex al breslei, pînă la „ceilalți“. Cei de valoare sînt puși deoparte, la o parte. Sîntem sătui de ei. A se scuti. Tot ei, mereu ei. Și noi? Noi de ce nu? Noi cînd? Dreptul la valoare… ce utopie. Și cîtă paranoia printre noi… Săptămîna trecută am stat puțin de vorbă cu Marcel Iureș. L-a invocat pe Remus Mărgineanu, actorul Teatrului Național din Craiova. Așa. Din vînt. Sau poate în loc de un protest. I-a fost mentor. Un actor rar, extrem de cultivat, cu o bibliotecă vastă, cu repere. L-a susținut pe Marcel să dea examen la IATC. Portretul lui Marcel Iureș m-a mișcat foarte tare. Și dragoste, și prețuire, și recunoștință. Duminică seară, de Florii, am primit telefon că Remus Mărgineanu nu mai este. Cel care a înființat școala de teatru din Craiova, la nivel academic, cel care m-a poftit în casa sa, cu Silviu Purcărete, și am vorbit într-o seară de taină despre miracol și Japonia, despre I.D.Sârbu, despre Ionesco, Cioran, despre elita teatrului unde a jucat toată viața. Modestie. Asta este ce aș spune imediat despre Remus Mărgineanu. O structură solidă. Un artist. Un om de cultură. Cu o privire scrutătoare. Cum a apărut el în dialogul nostru?… ore am vorbit despre el. Să fi avut Marcel vreo premoniție? Spune că nu. Poate că elogiul lui a fost cel mai tandru și emoționant rămas bun al unui discipol față de maestru. Altfel nu știu cum să înțeleg popasul amănunțit pe care l-am făcut în lumea lui Remus Mărgineanu cu cîteva zile înainte să ne părăsească.
Luni am fost neliniștită. Agitată. Puțin dincolo de ceea ce este obișnuit la mine. M-am tot gîndit la Săptămîna Patimilor de la catolici, m-am uitat la Drumul Crucii de la Colosseum, am fost copleșită de liniștea a milioane de oameni, de rugăciunile Papei Francisc, mai vizibil chinuit de afecțiunile lui. Cine poate să uite Piața din fața Bisericii San Pietro, goală, pașii Papei prin ploaie și rugăciunile lui puternice în vreme de boală și pandemie. Astăzi este și război. Ca în secolul trecut. Primitiv și nimicitor. Pervers. Absurd. Stalin bîntuie Rusia din nou. Ce se întîmplă și acolo este îngrozitor și Apusul nu are cum să înțeleagă. Dacă poate pricepe cineva… Luni, așadar, a început și pentru ortodocși, Săptămîna Mare. Niște prieteni doctori m-au invitat să le văd băiatul într-un spectacol. Dincolo de bucuria să fiu cu ei, am găsit că poate fi o mică evadare pentru mine. De orice grijă, responsabilitate. Un fel de mică bulă. N-am mai văzut de mult trupe de teatru din licee. Mergeam des, urmăream constant, îi urmăream pe cei care vin spre actorie. Puțini. Foarte puțini. Și nu mereu cei cu date evidente. M-am lămurit, nu de la început, că în multe situații este vorba despre hobby-ul vreunei profesoare, despre ambiții și, poate, frustrări. Oricum, era vorba mai mult despre profesori decît despre elevi, despre tineri. Luni seară, am descoperit o schimbare care mi-a făcut bine: Trupa „AS“ a Liceului „Gh.Lazăr“ din București. Actorul Andrei Gheorghe, despre care nu știu prea multe, se ocupă de treaba asta de șaisprezece ani. Am văzut spectacolul Clasa noastră, textul dramaturgului polonez Tadeusz Slobodzianek. Un text deloc simplu, care mi-a amintit mereu și de Clasa moartă, spectacolul fenomen al lui Tadesz Kantor. Am plecat spre „Bulandra“ din datorie față de prieteni. Dispusă să urmăresc ceva cu șabloane, deformări, mă rog, cu pretenții. Am descopeit un spectacol corect. Desfăcut onest, cu situații juste, cu relații analizate între personaje, în context, cu tensiune, cu emoție. De cîteva ori mi s-a părut că sînt la un examen ca altădată de la UNATC. I-am admirat cu adevărat pe toți. Pentru că adevărul spus atît de credibil de ei mă urmărește. La Liceul lor se învață fizică, matematică. Serios. Așa era. Nu mai știu cum este. Prestigiul unei școli cu istorie poate că nu se distruge atît de repede. Cine mai știe. Oricum, Trupa asta înseamnă să înveți și altceva. Un alt cod. Disciplină, repetiții, rigoare, raportul între cuvîntul rostit și întreg, ce este un personaj, în fine, multe. Și tinerii aceștia au smerenie și implicare. Caută. Se caută. Și poate că asta este cel mai important. Deruta gravă din lumea asta s-ar putea să mai aibă speranța reală în felul în care ei învață acum ce este valoarea, performanța, respectul, anvergura, normele eticii și moralei. Din noi. Am fost tentată să fac corecții, să construiesc mai departe scene fără rezolvare, să strîng burțile, să vorbesc cu cei care și-au însoțit personajul, să dreg finalul. Ce sens are, m-am gîndit. Ce sens? Nimic eronat în exercițiul lor. Erau acolo, dăruiți, generoși, concentrați. O trupă. O limbă bine întreținută și de multe ori rostită cu gînd pe scenă. Cu emoție. Cu mare atenție unii la ceilalți. Noi am pierdut asta în breaslă. Interese imediate, mici, grupuri, privilegii, avantaje, și nici alea gigantice. Cu bani, puțini sau mulți, cu „n-ai pe cineva, undeva“ nu poți cumpăra sau obține Harul. Niciodată. Oricît de prolifică imaginație ai avea. Balonul de săpun în care te vezi „mare“ și „cineva“ pocnește iute. Pe scenă ești singur. Și n-ai cum să cumperi publicul. Poate o dată, de două ori. Dar nu o viață. Cît ține Harul. Slobodzianek demonstrează că nici o conștiință nu a fost sau nu a rămas nepătată. Personajele lui despre asta vorbesc. În contextul istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial, al masacrului evreilor din satul Jedwabne, al ororilor rușilor sovietici. Atrocități, trădări, crime, execuții. Nici urmă de conștiință. Oare s-a schimbat ceva?
Cerul nu mai este de mult înstelat. Cerul nostru, de deasupra noastră. Cît despre legea morală din noi…