Anii de după 1990 au însemnat şi o luptă atentă împotriva înregimentării politice a artei. Solidaritatea artiştilor şi poziţiile lor ferme faţă de tot felul de legi, ordonanţe, forme de abuz cu implicaţii imediate sau pe termen lung a fost constantă, pînă nu de mult, indiferent de culoarea politică a puterii sau a simpatiilor noastre individuale. Aici am avut o forţă uriaşă. Credibilitate şi autoritate. Au fost ameninţări. Mai directe, mai voalate, personale. Dar, pînă nu de mult, arta şi artiştii şi-au ţinut poziţia în societate. Dar şi în comunităţile specifice. Nu enumăr acum înfruntările, spaimele, umilinţele. Ce vreau să spun este simplu: ne-am apărat profesiunile împreună, chiar dacă la putere au fost cei pe care i-am simpatizat şi votat sau invers.
Nu-mi dau seama cînd am observat prima dată cum gustul puterii lasă urme pe cerul gurii celor care, artişti din breaslă, ajung, pentru un timp mai scurt sau lung, într-o funcţie de director. A fost o situaţie gravă, în afara legii, cînd primar a fost Oprescu. Toţi directorii din Bucureşti erau interimari. Fără evaluările anuale, fără concurs. Nicio parte nu părea prea deranjată de anomalia asta. La sesizarea cîtorva dintre noi, s-a hotărît ieşirea din trenarea inexplicabilă. Deşi eram de cealaltă parte a baricadei, am fost invitată în comisie, am fost preşedinta ei şi îmi amintesc zilele lungi în care am stat, împreună cu toţi ceilalţi colegi, să refacem criterii, tipul de evaluare, de concurs, tipul de punctaj. Răzvan Teodorescu, de pildă, fără să ştie mai nimic despre breaslă, a spus de la început cine i se pare cel mai bun director. Amendînd poziţia enunţată a priori, am sfîrşit prin a cere scuze pentru graba neprofesionistă şi a ne mulţumi pentru profesionalism şi răbdare. Nivelul a fost ridicat. Prin competenţă şi autoritate. Ideea de favoritism a fost eliminată prin atenţia şi responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Emoţiile au fost reale în toate discuţiile şi analizele avute cu directorii de atunci: Cornel Todea, Dorina Lazăr, Florin Călinescu, Alexandru Darie, George Ivaşcu, George Mihăţă, Călin Mocanu, Alexandru Arşinel. Orice formă de presiune sau manipulare s-a stins repede după discuţia pe care am avut-o cu primarul de atunci. S-a creat un clasament, să spunem, în urma rezultatelor – care diferenţia şi alocarea bugetelor – şi i-am rugat pe toţi directorii să limpezească identitatea şi profilul fiecărui teatru din Bucureşti.
Cu anii, am observat cum se instalează, iarăşi, preferinţe politice, „înregimentări“ de tot felul ale directorilor, poziţia plecată a capului ca să nu fie tăiată craca puterii. O oarecare linişte s-a lăsat peste Bucureşti. A mai fost un moment de confruntare directă cu Firea, ca Primar, pe care am avut-o împreună cu Ion Caramitru. Cînd UNITER-ul a condamnat public înlăturarea ciudată a Dorinei Lazăr de la Odeon, după ce primise scrisoarea de numire în funcţie, am pus la bătaie sediul Uniunii – care este al Primăriei şi este dat în folosinţă pe cincizeci de ani – şi finanţarea proiectelor, în cap cu Festivalul de Teatru. Discuţia pe care am avut-o, înfierbîntată la început, s-a transformat într-un dialog. Am explicat devierile, amestecul politicului, dar şi faptul că breasla este vie şi reacţionează, amendează, apărîndu-şi profesiunea şi valorile.
Ideea că trebuie să faci frumos ca să primeşti finanţare este eronată din capul locului. Cei care au funcţii, pasagere oricum, sînt puşi acolo ca să dea banul public pentru cultură. Nu cui se apleacă mai mult sau cui tace şi acceptă directive aleatorii, partizane, ci celor care îşi susţin proiecte de valoare. Cei care au poziţii politice nu sînt din lumea artei. Atunci, s-ar cuveni să aibă un board de oameni de cultură de calitate, indiferent de simpatii politice. În Bucureşti, s-a petrecut un cutremur la venirea lui Nicuşor Dan ca Primar. Nu l-a interesat teatrul, să spunem, pe perioada întregului mandat. Resimt asta şi foarte personal. Pentru că l-am votat. Unele alungări din funcţiile de director au fost execuţii, nu evaluări, nu concurs, nu dialog. Reacţiile noastre? Aproape zero. Au trecut cîţiva ani. Rezultat: absolut toţi directorii de teatre din Bucureşti sînt acum interimari. Deci, ne-am întors pe vremea lui Oprescu. Mai mult, la Teatrul de Comedie era cît pe aici să fie interimar, după încheierea mandatului lui George Mihăiţă, un domn Coman, de altfel director adjunct, fost lucrător în cadrul Securităţii. Nu turnător. Lucrător. Omul are un dosar trimis în instanţă în această vară. Mişcarea a fost oprită de actorii din teatru, dar domnul Coman este încă angajat acolo!…
Mai mult. Povestea asta cu interimatul este extinsă, dincolo de teatrele din subordinea Primăriei, şi la Ministerul Culturii. Directorul executiv al ARTEXIM şi al Festivalului Enescu, care ocupă funcţia după pensionarea lui Mihai Constantinescu, este interimar. Directorul Teatrului Naţional, manager în terminologia actuală, este interimar. Nu cunosc situaţia tuturor muzeelor. Oricum, pentru funcţia de Ministru al Culturii nu mai este de mult vreo bătălie. Nici nu contează. Partidele negociază în forţă alte ministere. În cei trezeci şi ceva de ani de libertate, dezastrul este în sănătate, educaţie şi, în curînd, prin consecinţă, în cultură. Cineva needucat nu are nevoie de cultură.
Ne place compromisul. O poziție îndelung exersată ca, nu e așa, sabia să nu poată tăia capul plecat.
Cui îi convine această situaţie la limita legii? Primarului şi Ministrului Culturii? Partidelor? Guvernului? Căror structuri? De ce? Unele instituţii primesc fonduri mai mari, altele, foarte mici. În funcţie de ce? Poate fi în spate un joc al susţinerii prin tăcere şi acceptare? Fiind an electoral, ar fi prea mare bătaia de cap şi deranjul posibil ca să se organizeze concursurile? Şi să se respecte legea, cu alte cuvinte? Cele mai multe teatre din Bucureşti au directori foarte tineri. Ambiţioşi. Oare de ce şi lor le convine tăcerea? Se ştie că „Interimarul“ restricţionează multe. Sau poate că nu. Sau poate doar în unele cazuri. De ce ne complacem cu toţii, la urma urmelor, în jocul puterii, al lipsei de transparenţă, al circuitului de telefoane şi al influenţelor, ca la Caragiale, pentru a obţine favoritisme fel de fel şi, mai ales, al absenţei opiniilor diferite decît cele de la „centru“?
Nobleţea şi eficienţa dialogului profesionist, constructiv şi eficient este pe cale de dispariţie în acest moment. Ministrul Culturii a iniţiat cîteva întîlniri punctuale. A rezolvat, într-un context sau altul, cîteva chestiuni. Nu mai mult. Unele declaraţii pe subiecte fierbinţi, ca în cazul lucrărilor Brauner de la Muzeul de Artă, sînt complet neinspirate. Iar lucrurile neexplicate, netranşate. În spatele primarului şi al ministrului sînt structuri vechi, înţepenite. Şi un întreg aparat. Puţini profesionişti. Se schimbă doar directorii odată cu noile alegeri sau numiri. Schimbări politice.
Care este strategia culturală a oraşului Bucureşti? Dar cea a Ministerului Culturii?
În 1990, lozinca electorală a lui Iliescu a fost: „votaţi liniştea“. A cîştigat. Astăzi, liniştea este curtată de toate culorile. Dar, artiştii valoroşi din toate artele sînt şi lideri de opinii. Asta s-ar traduce prin pericol pentru demnitari, pentru oamenii politici. Părerile lor încă contează. Dacă sînt exprimate. Unii au obosit şi le este silă, alţii mai pot rezolva cîte ceva prin autoritatea incontestabilă a numelui în numele unor principii sau al unor proiecte care contează şi sînt oprite de neica nimeni. Cei mai mulţi, însă, tac. Au făcut un pas în spate. Peisajul s-a degradat. Profesional şi, mai ales, moral. Este plin de confuzii estetice şi ideologice, de mimetisme, de forme fără fond, Maiorescu este atît de actual, de un amestec periculos de consistenţă şi inconsistenţă, de confuzii şi de zgomot pe reţelele de socializare.
Pentru că am obosit să fim atenţi, politicul şi-a băgat coada de drac şi în artă.
Merge şi aşa.