TREPTE: Pe 18 martie, exact ziua în care a murit Gina Patrichi la doar 58 de ani, Oana Anagnoste, fiica ei și a celebrului avocat Bizu Anagnoste, ne-a invitat pe cîțiva prieteni să fim împreună, să stăm în tihnă, să ne amintim și să rîdem. Pentru că Gina și prietenii ei rîdeau mult, făceau farse, cîntau, dansau. În după-amiaza aceea, Oana Pellea mi-a spus că la Craiova se va face ceva întru amintirea lui Amza Pellea. Mi-a spus asta timid, cumva nesigur. Nu este genul Oanei. Și m-a întrebat dacă nu aș vrea să vin. Dar asta am auzit ca prin vis. Pe 27 martie, de Ziua internațională a Teatrului, am sărbătorit la Teatrul Bulandra, așa cum fac deja de trei ani. De data aceasta, cu Emilia Popescu și cu Oana Pellea. Pierdută în mine însămi, fără nici cea mai mică fărîmă de putința care să mă ajute să înțeleg coșmarul unei săptămîni și al unei despărțiri, făcînd mari eforturi să vorbesc despre teatru și destine, mi-au căzut ochii pe fotografia Luciei Sturza Bulandra. Îi văzusem de curînd portretul pictat de Eustațiu Stoenescu. În seara aceea, Oana Pellea mi-a amintit de invitație și mi-a dat cîteva detalii. Pe care le-am auzit vag. Dar țin minte chipul ei luminat altfel, ușor neclar, mișcat. În fața mea nu era actrița, ci fiica lui Amza Pellea. N-am dat un răspuns clar. 6 aprilie mi se părea departe. Departe așa cum îmi simțeam sufletul. Oricum, mă gîndeam că în data aceea am să fiu în altă parte. I-am dat răspunsul Oanei că merg la Craiova în ultima secundă. Din tăvăleala vieții, teatrul m-a salvat din nou. Fără să-mi dau seama, am fost exact unde trebuia, în ficțiunile mele la graniță cu realitatea, într-o seară pe care am traversat-o în transă, cu uimire, cu puterea deslușirii unor ne-înțelesuri, cu sentimentul clar și palpabil că, mai presus de orice, este vorba despre taina iubirii.
La Craiova a fost un spectacol în două acte. Pe 6 aprilie, în sala mare, care îi poartă numele, a Teatrului Național „Marin Sorescu“, a fost primul act, in memoriam Amza Pellea. Pe 7 aprilie, ziua de naștere a lui Amza, s-a inaugurat la Băilești Casa memorială, un muzeu, deci, care poate fi vizitat de oricine. Sînt tot mai sceptică în ultima vreme că se mai pot întîmpla miracole, că emoția pură poate să fie protagonist cu adevărat. Și totuși… Niciodată în breasla mea nu a mai existat un omagiu de o asemenea anvergură dedicat unei personalități, unui personaj care a marcat definitiv cultura noastră. Tot ce s-a petrecut două zile la Craiova și la Băilești mi-a spulberat îndoiala și mi-a întărit bucuria că sensibilitatea și iubirea ne locuiesc. Amza Pellea s-a născut în 1931 și a plecat în 1983. Atît a trăit Amza Pellea. Cincizeci și doi de ani. Colindînd pe culoarele cabinelor din clădirea teatrului pe care a inaugurat-o în 1973, Amza a condus acest teatru un an, în tăcerea din culise, m-am încărcat din trecut. Și am spus pe scenă una dintre poveștile fundamentale ale ideii de teatru modern, avangardist, suplu, ale ideii de trupă, de mentor și discipoli. În 1956, profesorul și regizorul Vlad Mugur își dădea demisia de la școală, de peste tot, își alegea cîțiva studenți de la clasa Nicolae Bălțățeanu și Aura Buzescu, cu care lucrase, și pleca la Craiova. Un desant. Unic. Descătușat de prejudecăți, așa cum a fost mereu, Vlad Mugur pleca cu discipolii lui într-un necunoscut absolut. Încurajat de Camil Petrescu și profesorul Paul Cornea, peste mulți ani, și profesorul meu. L-au urmat pe Vlad Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Silvia Popovici, Constantin Rauțchi, George Cozorici, Amza Pellea, Dumitru Răcăreanu, Pascal Bentoiu, Jules Perahim și, un an mai tîrziu, Olga Tudorache și Vasile Nițulescu, Radu Penciulescu, Dinu Cernescu, Ion Popescu Udriște. Doar Amza era oltean. Au locuit doi ani toți într-o casă lîngă primărie. Acolo s-a creat o comunitate umană și teatrală. Repetau ca nebunii, mîncau la Minerva, trăiau o aventură de care nu erau conștienți. Vlad Mugur a pus cu ei Bărbierul din Sevilla, Bunbury, Tragedia optimistă, Hamlet. Vuia Bucureștiul și toată țara. Cîștigau toate premiile. Se vorbea despre eleganța britanică a unor tineri actori de douzeci și doi de ani. Amza avea douăzeci și cinci. Emil Botta era uluit. I.D.Sârbu nota performanța. Limba rostită pe scenă, ritmul montărilor, suplețea lor, spațiile create, costumele, vocile, gesturile. La Craiova, actorii lui tineri și pătimași de teatru și de viață l-au numit pe Vlad „Meșterul“. Și așa a rămas pentru vecie. Și tot la Craiova, cineva a vorbit, pentru prima dată, despre generația de aur. Promoția 1956, care în majoritatea ei a venit după Vlad Mugur. El mi-a povestit nopți la rînd ce a fost acolo. L-am urmărit cu gura căscată. Și am topit în mine confesiunea lui ca pe ceva de neprețuit. De la el știu că l-a simțit pe Amza Pellea ca pe un însoțitor. Care, cu tandrețe infinită, îi urmărea nu doar indicațiile, ci și farsele, aiurelile, îl trezea la realitate, îl ocrotea. Poate și de asta, Amza Pellea l-a jucat pe Horațio în Hamlet ul lui Vlad. Cel ce însoțește. Invidia, însă, a ros. Grav și adînc. Mai ales Bucureștiul. Această Insulă a Teatrului altfel trebuia distrusă. Era un fel de pericol. Pentru că ei toți erau liberi. Pe scenă și în poezia boemiei lor. A urmat ceva oribil. Despre care aproape nu se amintește. Înscenări, dislocări, acuzații, arestări, dosare. Țigănușul adăpostit în casa artiștilor la inițiativa Silviei Popovici și a Sandei Toma, hrănit, îmbrăcat, trimis la școală a fost arestat și bătut crunt ca să declare o minciună teribilă. Că a fost abuzat. Valer Dellakeza, copilul de trupă, care avea doar șaisprezece ani, a fost de nenumărate ori anchetat și dat cu capul de pereți ca să semneze o declarație falsă, dar incriminantă. Amza Pellea și Vladimir Levinski au fost arestați. O traumă cît generația de aur de mare. O mîrșăvie pusă la cale de comuniști și de securiști. La ultima anchetare a lui Vlad Mugur, procurorul a recunoscut ticăloșia înscenării și a închis cazul. Țigănușul a rostit adevărul. Că a fost supus torturii ca să mintă.
La Craiova, cîțiva tineri actori și Meșterul lor au născut una dintre poveștile uriașe despre ce valoare are teatrul pe lume. Ce putere au visul și iubirea. La Craiova, Amza Pellea a întîlnit-o pe Domnica Mihaela Policrat. La Craiova se juca teatru de înaltă valoare, iar iubirea îi locuia pe toți. Spiritul acesta nu i-a părăsit niciodată în tot ce a urmat după.
Serile din 6 și 7 aprilie au fost organizate de Consiliul județean. Impecabil. Cu o discreție rară. Fără urmă de politică. M-am uitat la sala arhiplină. De data asta, spectatorii au fost cei care ne-au susținut mărturisirile. Orchestra Filarmonicii a cîntat compozițiile originale din filmele în care a jucat Amza. Ce partituri grele… Impecabil interpretate. Prezența lor pe scenă, pe toată durata spectacolului a fost ca o lumină. Poate și de asta, seara a fost magică. Plină de rafinament, de noblețe. Exact ca Amza. Un bărbat frumos, cu rasă. Mă uitam la fotografiile din proiecții, apoi la cele din colajul rulat pe teatru, un video mapping pe care, în liniște, îl savurau cei din sală și cei de pe stradă. Un actor de geniu, cu o mie și una de măști, cu o generozitate infinită, cu un farmec nebun, cu imaginație, un profesor sever care și-a sedus și modelat studenții, un partener rar. A doua zi, tot Băileștiul a fost pe stradă și la ușa Muzeului memorial. Primul ghid al casei, Oana Pellea. Deși ne știm de zeci de ani, nu am văzut-o așa niciodată. De data asta, ea a fost Însoțitorul. Fiica lui Amza Pellea.