Pe 18 martie s-au împlinit treizeci de ani de cînd Gina Patrichi a plecat. Nu a fost doar una dintre cele mai mai mari actrițe de teatru, de teatru de televiziune și film, de teatru radiofonic. Gina Patrichi a fost, ea însăși, un personaj. Un coleg bun și sever în trupa mare a Teatrului Bulandra, un prieten extraordinar. A fost o femeie fragilă și verticală, cu un anumit tip de umor, senzuală, cu multe măști care îi voalau sensibilitatea și îi dădeau putere. Mișca aerul pe scenă cu timbrul vocii ei misterioase, o voce gravă, densă, uneori rece, alteori cu inflexiuni calde, unduitoare. Pe scenă părea, întotdeauna, că totul are miza vieții și a morții în deșertul existenței. Acolo își juca toate cărțile. Ca și cînd era pentru ultima oară. Ca și cînd, după seara aceea, urma sfîrșitul. Intensitatea jocului ei venea și de aici. Dintr-un soi de dramatism pe muchie de cuțit pe care în viața de zi cu zi îl înmuia cu farse, cu rîs și dans, cu familia ei și prietenii, cu chefuri ad-hoc, cu tombole, cu discuții despre, despre… Gina Patrichi înseamnă nu doar marile spectacole ale Teatrului Bulandra, de pildă, ale teatrului românesc. Înseamnă un stil, o atitudine, un tip de feminitate, de lumină îngîndurată, de hohot de rîs. Un punct fix pentru toți cei care au jucat cu ea, care i-au fost în cercul apropiat sau nu, un gen, un mister, un sens pe care îl dădea celor pe care le făcea. Era o seducătoare. Oriunde apărea. Și dincolo de scenă.
În ultima perioadă a ei, mergeam destul de des să o văd. O strigam pe numele ei întreg. Ca pe Maria Anna Cecilia Sofia Callas. Povesteam. Am început cu Ciulei. Au urmat, ușor, toți ceilalți. Îi era alături Oana Anagnoste, fata ei, colega mea de liceu și prietena mea. Sau Emilia Dobrin, prietena ei de suflet și de toate aventurile. Sau Irina Petrescu. În casa ei de pe strada care astăzi îi poartă numele timpul nu exista. Pur și simplu. De multe ori îi spuneam Oanei că sîntem într-o nuvelă a lui Eliade. Orele pe care le petreceam acolo îi puneau suferința în paranteză. Fiecare întrebare sau un anumit cuvînt deschidea cîte o poveste. Și încă una, și încă una. Bizu Anagnoste, soțul Ginei, avocat de calibru, apărea și dispărea, ca o fantomă, după ce se asigura că avem de toate și că Gina este bine. O singură dată l-am văzut pe holul lung și întunecat, nemișcat ca o statuie. Nu se putea desprinde de ea. Nici astăzi nu-mi dau seama dacă zîmbea sau plîngea. Poate că și una, și cealaltă. Pe pereți, tablourile lui Alin Gheorghiu, prietenul lor, al nostru. Portretul Ginei. Ochii ei verzi închiși într-o migdală exotică își schimbau tonurile. Ca marea din Grecia. Gina era ca o furtună. Sau ca un vulcan care poate să erupă oricînd. Sau liniștită ca apa lacului. În capul meu se învîrtesc ca într-un carusel personajele ei, partenerii ei, prietenii ei… De la Mariana Mihuț știu atîtea… de la repetițiile ei cu Ciulei la Pescărușul, o juca pe Nina, și de sugestia Ginei legată de o scenă „mare“, pe care să o construiască regizorul pentru ea și personajul ei. Mariana Mihuț crede și astăzi că datorită Ginei i-a ieșit acea Nina. Și că Pintilie a luat-o în De ce trag clopotele și pentru asta. Cu Irina Petrescu vorbeam despre atacul intrării în scenă, pentru prima dată, a fiecărui personaj interpretat de Gina Patrichi. Despre tehnica ei. Despre cum își introducea personajul. Lucru pe care l-am mai întîlnit, mai tîrziu la Marcel Iureș. De mult, la Cluj, cînd Anton Tauff era directorul Teatrului Național din Cluj, l-am rugat să-mi joace scena lor din Antoniu și Cleopatra, spectacol pe care regizorul Mihai Măniuțiu îl făcuse acolo cu ei, în 1988, și o invitase pe Gina. Asta era ceva foarte, foarte rar pe atunci ca actorul altei trupe să fie „împrumutat“. A fost ultimul ei rol. Ultima ei apariție în forța seducției. Mihai mărturisește și astăzi că mai făceai o școală de teatru urmărind-o pe Gina cum lucrează. M-a surprins că Tauff știa aproape cuvînt cu cuvînt scena mare dintre ei. M-a prins de umeri… pentru cîteva minute am fost Cleopatra. Era doar o veioză aprinsă. Și ochii lui tulburători. La ceva vreme după seara aceea, mi-am vopsit două meșe blonde, ca Gina și Cleopatra ei.
După Galaţi, axa a fost Bulandra
O văd și acum la Gala UNITER de la Teatrul Odeon în brațele lui Ion Caramitru. Era prima noastră Gală și ultima apariție a Ginei Patrichi. Și-a luat Premiul și a încercat să spună monologul lui Prospero. Nu a putut. Pentru prima dată emoțiile au copleșit-o. Peste foarte puțin timp, suferința ei îndelungată a luat sfîrșit.
Cînd Gina Patrichi a plecat, aproape toată trupa Teatrului Bulandra era într-un turneu în America de sud. A fost depusă pe scena de la Grădina Icoanei. Gradenele erau așezate de-o parte și de alta. Stăteam toți amuțiți de durere. De nicăieri a apărut Cătălina Buzoianu, escaladînd haotic scaunele spre mine. Nu prea vorbeam după o cronică a mea. Mi-am ținut respirația. Cătălina, peste scaune, a început un mic monolog. Despre ce am scris la Fuga. Nu auzeam mai nimic. Îi citeam pe buze mulțumirile și exaltarea. Cîteva secunde, ca o halucinație, mi s-a părut că este Ivona a Ginei și a ei din Dimineața pierdută. Că iese din altă lume. Cum ieșea Ivona de sub un podium ca din casa sărăcăcioasa din Otopeni unde se adăposteau să nu fie arestați de comuniști. Marcel Iureș și Alexandru Dabija au patrulat ore, fumînd, prin fața teatrului. Deodată, au apărut susținîndu-l pe Jean Constantin. Care s-a prăvălit pur și simplu pe scările din fața scenei. Acolo au rămas toți trei. Durerea era apăsătoare. Dar încăpeam toți în ea, ghemuiți unii în alții.
În 2015, în Festivalul de Național de Teatru, împreună cu Irina Tapalagă, i-am făcut, în foaierul aceleiași săli expoziția „Mirajul seducției“. În fotografia de pe afiș, Gina Patrichi purta rochia ei neagră din Antoniu și Cleopatra. Cu spijinul și efortul Oanei Anagnoste, cu dragostea ei, am reușit să refacem prin fotografii și nu doar un interval din istoria teatrului, dar și ceva din atmosfera și din intimitatea acestei actrițe și a prietenilor ei. Detalii care sclipeau altfel pentru cunoscători. Am vrut atunci să mai stăm puțin cu Gina pe Insula lui Prospero.
De cîte ori Oana, fata ei, ne strînge cu atîta iubire și generozitate pe cei care am mai rămas, rîdem. Rîdem. Și se întîmplă tot felul de lucruri, de nebunii. De nefăcute. Venite ca din cer. Ca din magia lui Prospero. Ca și în acest 18 martie. După treizeci de ani. Sînt tot mai legată de Oana, și ea tot mai fragilă și mai topită să asculte toate amintirile, să afle și ce nu știa, poate.
Neliniștile Ginei Patrichi s-au transformat în liniște. Ale mele s-au întețit. Tot mai des, rîd și plîng și cînt și mă las în cuvintele ca dintr-un bîlci, acolo unde mă duce Gabriella Ferri. Acolo este și Gina Patrichi, cu ochii ei verzi, de o frumusețe fără margini, năvalnici ca toată viața ei.