E-adevărat, primele semne ale normalității se arată. Inclusiv în viața noastră muzicală. Membrii aparatului simfonic apar pe scenă în formulă numerică aproape firească. Masca, accesoriu cu care aproape ne obișnuiserăm, a fost lăsată deoparte. Forfota publicului pe culoare, în foyerul colonadei interioare a Ateneului, amintește de vremurile cele bune.
Inclusiv programele simfonicelor se apropie de structura normală. Acolo unde este firesc acest lucru. Nici nu știi ce să crezi! E o întâmplare? Poate fi promisiunea unei conduite de viitor?
M-am bucurat să observ că – în sfârșit, după o perioadă mult prea extinsă! – la Filarmonică, în programele simfonicelor, prima lucrare înscrisă în program a aparținut unui autor român actual, anume compozitorului Dan Dediu. Lucrarea d-sale, Poeme reci, pe versuri de Ernst Jandl, a fost prezentată în premieră absolută, cu concursul actriței Isabel Karajan, al dirijorului Gabriel Bebeșelea. Este o lucrare caleidoscopică având un conținut explicit antirăzboinic. Elementele componente aparțin unei game polistilistice bogate, aspecte ce compun o veritabilă scenografie timbral-sonoră spectaculos definită; sunt elemente ce provin inclusiv din zona efectelor ce agrementează declamația. Sugestia timbrală, imaginația orientată prioritar pe această direcție, constituie punctul forte al arsenalului de care dispune autorul. Este aspectul în întâmpinarea căruia dirijorul a venit și de această dată cu sporită implicare. Indiscutabil, colaborarea cu un regizor ar spori puterea de sugestie a acestei lucrări.
Momentul central al serii de muzică l-a constituit evoluția pianistului Daniel Ciobanu, actualmente artist în rezidență al instituției. Este muzicianul unei creativități temeinic implicate în revelarea acestei capodopere a genului care este Concetul în do major de Serghei Prokofiev. Este o lucrare concertantă majoră a neoclasicismului primei jumătăți a secolului trecut. În mod cert, imaginația solistului operează aici cu firească măsură în potențarea acestei exuberanțe dinamice, a strălucirii instrumentale ce conturează aici marele spectacol al muzicii.
Pe aceeași direcție a putut fi urmărită și realizarea Pastoralei beethoveniene, a Simfoniei în fa major. Impresionant rămâne felul în care actul dirijoral s-a implicat în acest caz în revelarea cu sens logic funcțional a momentelor celor mai intime ale partiturii. Este geniul componistic al autorului care depășește aspectul imagistic în favoarea expresiei cordiale întremătoare, cea care animă parcursul celor cinci părți ale lucrării; iar aceasta de la fizionomia – o voi numi – clasică a primei părți, la excursul imagistic de mare sensibilitate al celor patru părți următoare. Căci, știut este faptul, Beethoven iubea fără rezerve viața la țară, savura fiecare semn al naturii înconjurătoare; de la Scena la pârâu la Vesela petrecere câmpenescă, la Furtuna, la momentul final al lucrării, Sentimente de recunoștină la venirea razelor soarelui.
Indiscutabil, în acest context oferit săptămâna trecută de filarmoniștii bucureșteni, este firesc a aminti celălalt moment important deja cunoscut muzicienilor instituției, anume numirea prin concurs a noului director manager al Filarmonicii bucureștene, în persoana maestrului Marin Cazacu. Este omul instituției! O cunoaște din interior! A crescut și s-a format aici. A fost solistul acesteia înainte de a deveni profesor al Universității bucureștene de muzică. Aici a îndrumat numeroase promoții de tineri violonceliști care dau astăzi consistență vieții noastre muzicale. Și nu numai! Este artistul manager prin inițiativa căruia a reînviat o veche instituție de cultură, anume Tinerimea Română. Prin intermediul acesteia a creat veritabile evenimente bazate pe proiecte dintre cele mai ambițioase, anume Orchestra Română de Tineret, o veritabilă pepinieră a tinerilor muzicieni care, mâine, vor da consistență formațiilor orchestrale ale țării. Ansamblul a strălucit pe marile meridiane ale lumii artistice actuale. A înființat minunatul ansamblu Violoncelissimo, formație a tinerilor noștri violonceliști, tineri cu care a călătorit prin lumea cea mare a muzicii. A creat la Sinaia festivalul anual, eveniment care, în luna august, celebrează ziua de naștere a celui mai strălucit muzician român; mă refer la suita de concerte, de ateliere de lucru, „Enescu și Muzica Lumii“, eveniment susținut prin parteneriat cu Primăria orașului. Aici au luat naștere, ne aducem aminte, ansamblurile de tineret Junior și Simfonietta. Tot aici, în sala de spectacole de la Casino Sinaia, la inițiativa domniei sale, au evoluat de-a lungul anilor numeroase orchestre europene de tineret. A știut a antrena elanul constructiv al câtorva maeștri alături de care a creat veritabile stagii de lucru destinate tinerilor muzicieni, anume pe dirijorii Horia Andreescu, Cristian Mandeal, pe mai tinerii Cristian Măcelaru, Gabriel Bebeșelea, de asemenea alte importante personalități ale vieții muzicale internaționale. A știut a-l onora pe unul dintre propriii lui profesori atunci când a creat Fundația „Prietenii muzicii“, anume pe Serafim Antropov, maestrul nepereche, cel care la rândul său a format la noi câteva generații de muzicieni instrumentiști deveniți mai apoi membri ai marilor colective simfonice, ai ansamblurilor camerale, artiști care, și ei la rândul lor au îndrumat succesive promoții ale tinerilor muzicieni.
Evident, viața directorului-manager nu este o sărbătoare muzicală. Există de mulți ani, aici, la Filarmonica bucureșteană, probleme importante ce urmează a fi rezolvate. Am în vedere completarea efectivelor unor partide instrumentale care activează actualmente mult sub cota la care ființează astăzi importante colective simfonice europene, inclusiv cele din câteva orașe importante ale țării, Cluj, Timișoara, Iași.
În plus, trebuie urmărită repunerea în firească poziționare a creației românești, cu specială prioritate a lucrărilor marilor noștri creatori, Paul Constantinescu, Mihail Jora, Dinu Lipatti, a creației de specială semnificație, datorată maeștrilor Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Miriam Marbe, Pascal Bentoiu, un veritabil patrimoniu național creat și dezvoltat în a doua jumătate a secolului trecut. Ne bucurăm că pe de altă parte, creația enesciană este bine reprezentată pe parcursul concertelor festivalului închinat memoriei maestrului.
Important rămâne faptul ca evenimentele să-și regăsească așezarea firească, așa cum s-a întâmplat acest lucru pe parcursul recentului concert, de săptămâna trecută, al Filarmonicii. Programul pare a fi fost conceput drept o extensie stilistică privind simfonismul clasico-romantic de școală națională, de la creația lui Brahms la cea a lui Dvořák. Solista serii a fost violonista Ioana Cristina Goicea, un tânăr artist ce susține o consecventă ascensiune în viața noastră muzicală, în viața muzicală internațională.
Dispune de o impresionantă pregnanță a comunicării admirabil potențată în deschiderea tematică a primei părți a Concertului în la minor de Antonin Dvořák; este una dintre cele mai complexe partituri concertante ale Romantismului de școală națională de sfârșit de secol XIX. Iar aceasta, atât în ce privește construcția de ansamblu a lucrării, cât și observând raportul dintre frumusețea expresivă a momentelor tematice susținute cu aleasă sensibilitate de tânăra solistă în dinamica acestora cu pasajele de virtuozitate. Ulterior, în cele două seri succesive, la cererea insistentă a publicului, Ioana a oferit două momente pe care le putem considera a fi emblematice pentru arta violonistică actuală, anume Lăutarul din Suita Impresii din copilărie de George Enescu și secțiunea Dies Irae, Dies Illa din Sonata a doua a lui Eugène Ysaÿe. A colaborat admirabil, realmente constructiv, cu dirijorul Christian Badea, artist al unei extinse experiențe privind relația solist-ansamblu orchestral.
Sub conducerea domniei sale, am putut audia o versiune excelent structurată a celei de a doua Simfonii, în re major, de Johannes Brahms. Mișcarea drept element constitutiv al formei a fost admirabil potențată. În schimb raporturile dinamice dintre suflători și corzi rămân de observat cu sporită atenție dat fiind faptul că sub cupola de fundal a scenei sonoritățile devin mai pronunțate.
P.S. Am aflat cu bucurie că Ioana Cristina Goicea a dobândit poziția de profesor al Universității de Muzică din Viena.