Am citit: Oamenii politici ca oameni

romanul Scandal al lui Tudor Teodorescu-Braniște din 1945, începe cu un dialog, ca romanul Răscoala lui Liviu Rebreanu din 1932. Ne aflăm însă nu într-un compartiment de tren, ci pe terasa unei vile de pe malul mării, la Mamaia, unde după lăsarea serii stau de vorbă doi vechi prieteni și foști colegi de școală, Alexandru Dima și Virgil Cruceanu. Ca și Ilie Rogojinaru, din Răscoala, care enunță autoritar o teorie despre țăranul român, Alexandru Dima, aflat temporar într-o pasă neagră, vorbește sentențios:

„– Viața e bestie – zise Alexandru Dima, șeful opoziției, fost de trei ori prim-ministru, conducător sigur al guvernului ce urma să se formeze în toamnă. Spunând acestea, se ridică încet, cu gesturi involuntar leneșe, din jilțul de paie în care stătuse până atunci. Privi cerul înstelat: era o minunată noapte de august. (…) Alexandru Dima purta cu vioiciune și cu o rece eleganță dominatoare cei aproape șaizeci de ani. Înalt, spătos, cu fața rasă, cu nasul acvilin, cu bărbia proeminentă, avea ceva de vultur, de proconsul, de stăpânitor. Se întoarse către prietenul său Virgil Cruceanu și repetă apăsat:

Viața e o bestie, ascultă-mă pe mine. (…) Am să-ți fac o mărturisire: aș vrea să fiu bun, milos, drept, dar viața nu-mi dă voie. Viața mă silește să fiu tocmai dimpotrivă… Înțelegi?“

În același stil firesc, fără nimic tendențios, este caracterizată prietenia dintre cei doi foști colegi:

Virgil Cruceanu nu folosise în niciun fel o amiciție atât de rară și prețioasă. Inteligent, sceptic și bogat, nu-i plăcea politica. Dima îl făcuse deputat. Cruceanu a primit mandatul, zâmbind. Îl iubea pe Dima, pentru spiritul lui fin. Vorbeau împreună ceasuri întregi despre cărți și despre oameni, despre viață și despre tainele ei. Se pierdeau în lungi controverse asupra istoriei și le plăcea să se întrebe: care ar fi fost soarta omenirii dacă Napoleon ar fi avut în vremea lui tancuri, avioane și telegrafie fără fir? Sau: ce s-ar fi întâmplat în lume dacă discursurile lui Demostene ar fi fost retransmise prin radio? În toiul unor asemenea convorbiri, Cruceanu spunea adesea râzând:

Ei, ia închipuiește-ți, Alexandre, că lumea aceasta care se teme de tine, care te crede stăpânit de dimineața până seara de demonul politicii, ar afla cu ce fleacuri îți pierzi vremea.“

Este poate pentru ultima oară în istoria literaturii noastre când oamenii politici dintr-un roman apar ca oameni. După instaurarea regimului comunist, care ideologizează forțat literatura, ei vor arăta fie ca niște demoni – reprezentanții fostei clase politice, fie ca niște îngeri – activiștii partidului comunist. Tipologia deriva din inepta teorie a luptei de clasă.

După 1989 nu se revine la normalitate. Se practică un nou fel de nefiresc. Toți politicienii, de toate orientările, devin acum în romane „personaje negative“.

În romanul Scandal, Tudor Teodorescu-Braniște practică o plăcută naturalețe și în portretizarea personajelor, și în imaginarea succesiunii întâmplărilor, unele predictibile, altele – nu, ca în viață.

În aceeași lună august, perioadă de acalmie politică, pe Alexandru Dima îl vizitează omul lui de încredere, Mircea Christian, fost subsecretar la Interne, și îl informează că la Ministerul Comunicațiilor, condus de Niculae Ivașcu, s-a încheiat o afacere suspectă. Afacerea a constat în cumpărarea unor furnituri de la firma B. C. A., în valoare de opt sute de milioane de lei, pentru care s-au încasat, drept comisioane, câteva zeci de milioane de lei. Printre beneficiari se numără Dimitrie Grecu, secretar general la Comunicații, și Elena Giuriades, amanta ministrului.

Bazându-se pe informațiile primite, Dima îl convoacă pe redactorul-șef al ziarului partidului, Iancu Preda, și îi cere să publice interpelarea pe care o va adresa guvernului în legătură cu afacerea de la Ministerul Comunicațiilor. Iancu Preda primise și el o sută de mii de lei, însă din naivitate, nu pentru că ar fi fost corupt. Cu această ocazie află, stupefiat, în ce se implicase.

Scandalul ia proporții. Se vorbește tot mai insistent de iminenta cădere a guvernului și de numirea ca prim-ministru a lui Dima. Sonia, soția bunului său prieten Cruceanu, îl admiră și se îndrăgostește de el, fascinată de imaginea unui bărbat mereu victorios. Fiindcă nu poate să-și reprime sentimentele și vrea să nu devină infidelă, pleacă pentru un timp la Paris.

Iancu Preda este singurul care trăiește un devastator sentiment de vinovăție, deși luase banii mai mult la îndemnul soției lui, Ecaterina, dornică să-i constituie o zestre fiicei lor de optsprezece ani, Irina, crainică la Radio. Terorizat de gândul că ar putea fi anchetat și închis, el se sinucide, aruncându-se sub roțile unui tren.

Oamenii guvernului afectați de scandal o instigă pe văduva lui Iancu Preda împotriva lui Dima și o determină să compună o scrisoare prin care îl acuză că este autorul moral al sinuciderii soțului ei. Toată lumea așteaptă cu înfrigurare deschiderea parlamentului și căderea guvernului.

Pentru a-și completa veniturile, Ecaterina închiriase mai demult o cameră unui tânăr, Titi Gănescu, care o seduce pe Irina și apoi o părăsește. Fata mărturisește că intenționează să se sinucidă, ca tatăl ei. Ecaterina, orbită de durere, crede, cu și mai multă vehemență, că totul este din vina lui Dima și hotărăște să se răzbune.

Vine și ziua dezbaterilor în parlament. Dima ține un discurs magistral de incriminare a celor corupți. Guvernul, condus de un boier moldovean cinstit și blajin, demisionează.

După ce iese din parlament în ovațiile asistenței, Dima, pe care toți îl văd ca prim-ministrul unui nou guvern, se îndreaptă spre mașina sa. O femeie relativ în vârstă din mulțime trage asupra lui cu un revolver și îl ucide.

Tudor Teodorescu-Braniște (1899-1969), gazetar cunoscut pentru integritatea sa morală, a fost și un romancier bun – nu extraordinar, dar bun. Romanul Scandal se citește și azi cu interes. Portretele psihologice ale personajelor feminine – în special cel al soției lui Dima, Zoe, o femeie fină, senin-resemnată – sunt subtile și convingătoare.