O walkirie lirică

Temperament pasional, Indira Spătaru vădește în versurile d-sale o vitalitate care, grație tensiunii ce-o conține, capătă un paradoxal aer de răceală aidoma unei stihii. Un efect trimițând gândul la o mutație care, în cazul de față, nu e numai a posturii lirice în sine, ci și, mai adânc, a unui androginism moral. Un bărbat cu trăsături efeminate e depunctat, o femeie cu note masculine e nu o dată avantajată. Feminitatea se exprimă aici în chip insolit, printr-o inițială senzație de sine masculină: „Eram copil/ mă visam femeie/ comandând de pe un cal – / o cravașă în mână, piele neagră, pantaloni și tunică./ de învierea statuilor mă temeam“ (Amintire). Pentru ca într-o mai târzie nostalgie genitală să-și deplore condiția prezentă, mergând până la un șir de preciziuni culturale menite a stârni interesul unei priviri psihanalitice (vezi conceptul lui Freud, „invidierea penisului“, ca și opiniile lui Lacan în legătură cu falusul): „Aș fi vrut să mă nasc bărbat/ bastonul mi-ar fi asigurat/ bărbăția/ neputincios în/ orice mijloc locomotor/ către femeia/ rămasă pe Arca poeziei/ așteptând porumbeii, inorogii mascați. (…) Aș fi dorit să mă nasc bărbat/ deodată să fiu, după plac,/ Mel Gibson, Alain Delon, Robert Redford,/ Dostoievski, Prokofiev, Rahmaninov, mulți alții“ (Alegerea).

Copilăria poetei e surprinsă printr-o explozie a posibilităților pe care crede că le deține, până la un spasm al absolutului: „Am avut o vârstă/ o vârstă a nebuniei/ a spargerii vieții/ în mii de morți plauzibile. (…) Am avut o vârstă/ pe care nu o voi mai repeta,/ strașnică vârstă/ a tuturor posibilităților/ aș dori să o pot prinde de mână,/ să o privesc pe un ecran, perpetuu,/ vârsta aceea ingrată/ nemuritoare în esența sa!“ (Album). Transsexualitatea exercită o continuă atracție asupra unei ființe dotate cu o energie ambiguă, un soi de walkirie care-și caută echivalențe în natură. Imagistica devine un arabesc al unei obsesii capabile a acorda acuitate eului ce-o ilustrează: „Melcii purtau căști de cosmonauți/ atât de mulți nu am mai văzut ca în grădina aceea/ unii se credeau submarine, mergeau pe sub apă/ cochiliile lor doar înaintau prin bălți/ ieșeau pe malul celălalt, hermafrodiți/ călare unii peste alții, ubicui/ ținutul de extaz al melcilor!/ striveai din greșeală revoluția lor sexuală/ și chiar îți era necaz“ (Androgini târâtori). Dispoziție care nu suprimă senzualitatea, dimpotrivă o stimulează în direcția aluzivă a unei necontenite tranziții cu putință, a unei alterități la îndemână. Totul e palpabil, suspect, molatic-dulceag, pe fundalul unui grav act de substituție posibil/imposibil: „Inima e căpșună/ furnici urcă pe ea – / gânduri negre/ avide de dulceața sa./ Capul e un eleșteu/ visele se bălăcesc laolaltă cu peștii/ ai văzut vreodată/ cum tresar în somn/ tritonii adormiți pe femelele lor?“ (Invitație la ceai).

Regnurile, materia în genere, nu fără similitudini transcendente aplicate mundanului, se frământă în perspectiva unui Paradis eretic. Din lutul său care poate fi frământat, de ce să nu se ivească o altă variantă umană a Creației? „Parker/ Coltrane/ Elvin Jones/ să bem din saxofon, cât jarul fredonează-n colț/ ai aceiași ochi ai sfinxului, aceeași coamă/ aceleași mâini râvnite de chitara mea/ același simț acut, aceeași vibrație. (…) Până simțurile se îneacă/ în ureche aplecată/ în urechea lui Dumnezeu“ (Trage oblonul!). I. Negoițescu (care se afla în cunoștință de cauză!) îmi spunea că impulsul homoerotic nu ar fi produsul unui deficit sexual, ci, invers, al unei cote maxime a acestuia, demonia unei apetențe ce n-ar mai cunoaște limite. Nu e posibil același lucru și în transsexualitate? De unde, într-un spațiu al relațiilor nonconformiste între cele două lumi fizice, turbulența probată de textele Indirei Spătaru. Totul în jur devine vibratil, mobil, spasmodic: „Uraganul matinal smulge mamuții din ghețari/ amprentele tale rupestre/ tremură pe sexul meu siderat“ (Amprente). Asociațiile insațiabile de ele însele indică o febrilitate nu o dată halucinantă. „Țipar al țipătului stins în visul erotic/ vocea ta mă năucea!// La început am fost rupți/ în două/ jumătăți de măr“ (Nemurirea). Sau o trimitere picturală hiperbolizată în impaciența sa: „Goya trece gigant înspre Golia/ acuși vor bate clopotele“ (Furtuna). Sau, pornind de la un pretext analog, altă secvență a rafinatei cruzimi: „Mă înțep în deget/ picături albastre colorează/ flori mici de nu-mă-uita/ în cruciulițe/ pe șirul morților mei“ (Tablou). Pentru ca poeta să ofere un portret de un suprarealism incantatoriu, de un absurd mustind de o superbie erotică: „Tu ai ceva din epoci diferite/ ai șarm, creier, bronhii, ciocolată aerată/ între spațiile goale mă strecor.// Tu ai ceva atât de pașnic/ încât Dumnezeu te-ar uita la apocalipsă/ deasupra oricărei femei.// Seara numele tău vibrează/ printre casele verzi, colinele melancoliei/ când înoți 1 km. / alături de statuia salvată din tsunami“ (Legănarea în valuri).

Nesatisfăcută pare-se de cadrul strâmt al convențiilor de cuplu, autoarea caută a-și înscrie mișcările emoționale cu alură androgină pe un fundal cosmic. Cu aceeași dezinvoltură siderantă, cu același tendenționism șocant bătând spre gratuitate care să-i patroneze supremația psihosomatică proprie: „Mișcă-te ușor pe lângă mine/ meditează pe fundul oceanului/ printre moluște, anemone, dediței/ nisipul oaselor se scurge lin,/ pelinul limbii mele adulmecând.// Sunt un vapor pe stradă/ iar tu un tren ce intră-n ele/ cu viteza luminii“ (Mișcă-te într-un cerc). Voluptuos încâlcită în conexiuni marine, se promovează pe sine, superb acaparatoare: „Algă marină, palma mea/ te încolăcește precum banduliera/ juisare și sare,/ te acaparează până devii transparent/ habitatul meu“ (Tactil). Nu fără o subiectivă demiurgie substitutivă: „Aș alerga de la începutul Terrei/ pentru un salt în tine,/ psalm în oceanul primordial (…) te-aș pălmui în glumă/ să prind reacția creștină în amor/ te-aș converti la Lumină!“ (Sâmbăta începe cu sport). Pe scurt, un luciferism asumat, de-o manieră foarte personală care o apropie întrucâtva pe Indira Spătaru, în poezia noastră curentă, doar de Angela Marinescu.