Bunicul meu fără mormânt. Gheorghe Ene Filipescu (Humanitas, 2022) e cea mai recentă carte publicată de Monica Pillat. O altă, foarte prețioasă, contribuție la ceea ce, recent, Horia-Roman Patapievici a numit „Proiectul Monicăi Pillat“ (acela „de a învia morții“).
Cristian Pătrășconiu: Ce legătură există între casa familiei tale și clădirea cenuşie în care sunt comasate Institutele de cercetare din Centrul civic?
Monica Pillat: Pe acel loc, altădată, se întindea casa bunicilor mei materni, aflată pe strada Ion Ţăranu la numărul 6. Clădirea în formă de L, înconjurată de o fermecătoare grădină, era vegheată de trei castani imenşi. Acolo mi-am petrecut copilăria, adolescenţa şi începutul anilor mei tineri, bucurându-mă de liniştea tihnită a uliţelor cu locuinţe scunde ce răsăreau dintre tufele de liliac sau de după copacii bătrâni cu crengile umbroase. Am făcut clasele primare la şcoala de pe strada Salvator. Suiam trotuarul în pantă, trăgând cu nesaţ în nări mireasma trandafirilor care ieşeau printre gardurile de lemn, îmi treceam degetele prin frunzele ramurilor joase, intram, în sfârşit, în curtea rotundă a şcolii, străjuită de un nuc uriaş.
Dacă nu mai există (unele) case în sens fizic (cum și până unde) le putem înlocui cu un fel de case ale memoriei?
Pe la mijlocul anilor 1980, acel cartier al vechiului Bucureşti a fost dărâmat şi, odată cu dispariţia sa, au pierit pentru totdeauna un stil de viaţă, o ceremonie a trăirii şi un alean care pe mine, de timpuriu, m-a predispus la reverie. În acelaşi timp, casa copilăriei mele, rasă de pe faţa pământului, s-a mutat înăuntrul meu. Se vorbeşte, mai ales în literatura engleză, despre conace sau castele vizitate nocturn de spiritele celor care le-au locuit în vechime. Eu, însă, sunt bântuită de casa de demult care continuă să palpite în mine cu o intensitate ardentă. Fiinţa mea a devenit refugiul acelei locuinţe dispărute la care mă întorc şi în scris, şi în visele de noapte, şi aievea.
Ce e datoria de memorie, datoria de a nu uita? Ce e, mai întâi, ca principiu – dacă pot spune așa?
Când vorbim de datorie, simţim că trebuie să îndeplinim ceva anume care ţine de rostul nostru existenţial. Cu fiecare dintre noi care se duce, se pierde o bună bucată din ceea ce am învăţat, din ceea ce ne-a îmbogăţit sufleteşte, iar dacă nu povestim din experienţele căpătate celor care vin din urmă, prezentul lor se împuţinează, iar temelia vieţii lor va fi mai şubredă. Mă gândesc şi la importanţa unor oameni, întâlniţi de noi de-a lungul timpului, care, prin felurile lor de a fi, ne-au devenit modele de conduită, de curaj şi de inspiraţie. Şi despre ei se cuvine să vorbim celor tineri, deoarece ne-au fost călăuze, iar graţie lor nu ne-am rătăcit.
Și, apoi, mai ales: ce e această datorie de a nu uita pentru tine?
În povestea Harap Alb, o zână, deghizată în cerşetoare, îl sfătuieşte pe băiatul cel mic al împăratului să nu plece la drum înainte de a alege din grajd calul şi înainte de găsi în pod hainele şi arma tatălui său din tinereţe. E un îndemn de ştergere a distanţei în timp care îl separă pe fiu de părinte. Curăţind veşmintele şi paloşul de pulberea uitării, feciorul e sfătuit să facă din vechime o potecă a noului, după cum alegerea calului din herghelia părintelui trebuie să se petreacă sub semnul focului. Numai mâncătorul de jăratec, asemeni păsării phoenix, va renaşte preschimbându-şi substanţa pieritoare în vâlvătaie eternă. Dintre cei trei fii ai împăratului, numai cel care îşi face din trecut pavăză pentru viitor va izbândi. Calea pe care o apucă mezinul a fost cândva străbătută întocmai, iar armăsarul sfătuitor l-a purtat şi l-a scos cu bine din primejdii şi din ispite pe tatăl lui odinioară. În acest basm, care îmi place atât de mult, prezentul e însoţit şi îmblânzit de trecutul atoateştiutor. Memoria are puterea de a ocroti şi de a salva efemerul.
Există mai multe etape ale acestui uriaș proiect de readucere în prezent a memoriei familiei tale, un proiect care a stat și stă de fapt în bună măsură pe umerii tăi?
Este un proiect început la sfârşitul secolului al XIX-lea de Pia Pleşoianu, soţia lui Ion C. Brătianu, care a iniţiat, după moartea acestuia, publicarea în şase volume a corespondenţei familiei sale, după care fiicele ei, Sabina, căsătorită Cantacuzino, şi Pia, căsătorită Alimăneştianu, au lăsat mărturii impresionante despre istoria neamului lor, ca şi despre perioada 1914-1918. Sabina Cantacuzino a evocat acea epocă în volumul al II-lea, Războiul, al cărţii ei Din viaţa familiei I.C.Brătianu, 1937, iar Pia Alimăneştianu a ţinut un jurnal pe care l-a intitulat Însemnări din timpul ocupaţiei germane, publicat în 1929. Pia Alimăneştianu şi-a dedicat scrierea memoriei mamei sale şi fratelui Ionel Brătianu, pe când Sabina Cantacuzino şi-a închinat volumul Soldatului necunoscut care, prin jertfa sa pe câmpul de luptă, a împlinit visul României Mari. Pia Alimăneştianu a înfăţişat ulterior fiinţa României interbelice în cărţile Dobrogea. File trăite, 1936, Plaiuri olteneşti, 1938, Prin Cetatea lui Bucur, 1940 şi Trecutul viu, 1940. Nepotul ei, poetul Ion Pillat, fiul Mariuţei Brătianu căsătorită Pillat, a transpus în plan liric moştenirea spirituală căpătată de la bunici, începând cu ciclurile Bătrânii şi Casa amintirii, urmate de Pe Argeş în sus, Biserica de altădată, Umbra timpului, etc., iar fratele lui, Nicolae, a scris o carte de memorii intitulată Siluete din familia Ion C. Brătianu, apărută postum, în 2008. După moartea lui Ion Pillat, pictoriţa Maria Pillat-Brateş şi ulterior fiul lor s-au ocupat de scrierile poetului, iar în final, Cornelia soţia lui Dinu Pillat, a reuşit să îngrijească două ediţii de opere complete între anii 1980 şi 2000. Tot Cornelia Pillat a contribuit la reeditarea eseurilor critice şi de istorie literară ale lui Dinu Pillat şi a lăsat cartea de amintiri Eterna întoarcere, 1996, revizuită şi adăugită în ediţia Ofrande, 2002. Eu nu am făcut decât să preiau şi să duc la bun sfârşit ceea ce mama nu mai avusese timpul să facă. Aşa au ieşit treptat din uitare bunica mea paternă, Maria Pillat-Brateş, sora tatălui meu, Pia Pillat Edwards, Pia Alimăneştianu şi mai ales iubiţii mei părinţi cărora le-am reeditat scrierile. Volumele de corespondenţă ale familiei Pillat, cartea despre Ioana Celibidache pe care am avut bucuria să o cunosc în toamna anului 2009, ca şi propriile cărţi de amintiri au strâns în ele comorile de oameni pe care am avut norocul să-i am în apropiere. Păstrarea memoriei lor a dat sens vieţii mele.
Există, ca să întreb și mai țintit, un punct de cotitură pentru acest proiect?
Punctul de cotitură l-a marcat cartea despre bunicul meu matern, Gheorghe Ene Filipescu. Mama, în cartea ei de memorii, îl evocase într-un fel de neuitat. Dorind să aflu mai multe despre el, am făcut o cale întoarsă în trecut, ca să-l cunosc mai bine. Au fost tot felul de semne pe care bunicul mi le-a trimis, ca în poveşti, iar eu m-am luat după ele şi până la urmă minunea s-a petrecut. Ne-am întâlnit dincolo de timp şi de spaţiu, într-o oază a iubirii.
Ce ordonează, ce e „principiu director“ în ceea ce faci în această privință?
Mă las condusă, chemată. De pildă, în iarna anului 2006, criticul de artă Ruxandra Garofeanu mi-a propus o retrospectivă cu tablourile bunicii mele care în timpul vieţii ei, fiind pe lista neagră a regimului comunist, nu a avut voie să expună niciodată. De asemenea, în acelaşi an, poeta Doina Uricariu m-a invitat să fac împreună cu ea un album cu viaţa şi opera Mariei Pillat-Brateş, proiectul beneficiind de apariţia providenţială a unui sponsor canadian care avea o firmă de consultanţă în fosta casă a părinţilor lui Ion Pillat, pe strada N. Iorga, nr. 8. Mai târziu am reuşit să reeditez ciclul de poeme al lui Ion Pillat, Povestea Maicii Domnului, cu ilustraţiile inedite ale soţiei sale. În 2007 am publicat la Editura Vremea romanul mătuşii mele, Pia Pillat Edwards, în traducerea Marianei Neţ, traducere care îşi aştepta de câtăva vreme ieşirea la lumină. Cele trei volume de corespondenţă ale familiei Pillat au avut ca punct de plecare scrisorile lui Dinu Pillat către Cornelia, viitoarea sa soţie, scrisori pe care mama dorise să le strângă într-o carte, dar nu îi mai îngăduise timpul să o facă. În toamna anului 2009, am primit vestea printr-o pictoriţă româncă venită din Franţa, că Ioana Celibidache voia neapărat să mă cunoască, după ce îi căzuse în mână albumul cu picturile bunicii mele. M-a chemat urgent la Paris şi m-am dus val-vârtej. În săptămâna petrecută cu ea, m-am lăsat cu totul vrăjită de fermecătoarele ei amintiri, depănate pe nerăsuflate, sub presiunea timpului acumulat de o viaţă. Nu puteam să păstrez doar pentru mine acele destăinuiri atât de preţioase, aşa că, la plecare, i-am sugerat să scriem împreună o carte despre ea.
Ceva asemănător mi s-a întâmplat şi cu cărţile-dialog care au urmat. Gabriel Liiceanu m-a rugat să alcătuiesc un volum în care să conversez în scris cu Barbu Cioculescu, un povestitor de geniu şi un prieten iubit al familiei Pillat. A fost o bucurie imensă pentru mine să depăn amintiri cu Barbu şi să pun pe hârtie fabuloasele sale memorii în cartea Povestind despre atunci. Pe romancierul şi criticul literar Radu Ciobanu îl ştiam şi îl admiram doar din scris, iar la un moment dat, ratând o întâlnire cu dânsul în Bucureşti, m-am gândit că ar fi fost păcat să trec pe lângă un asemenea om, fără să încerc să îl cunosc mai bine. Aşa că mi-a venit ideea să ne împrietenim dialogând într-o carte pe teme captivante pentru amândoi. Surpriza rezultatului s-a concretizat în titlul Dincolo de aşteptare. Pe de altă parte, în convorbirile de la TV Trinitas cu domnul Vasile Bănescu, în cadrul emisiunilor Credinţa şi cultura azi, desfăşurate între anii 2013-2019, am încercat să îmi închipui ce răspunsuri ar fi dat tata, dacă ar fi participat în locul meu la subiectele de spiritualitate puse în discuţie, de aceea Imaginaţia speranţei este de fapt o carte pe trei voci. Pe 1 martie 2010, în decursul lansării la CNSAS a unui volum de documente referitoare la Procesul Noica-Pillat, o cercetătoare a Instituţiei a anunţat descoperirea în arhive a romanului tatei Aşteptând ceasul de apoi. Apariţia miraculoasă, după 50 de ani, a cărţii care a constituit capătul de acuzare a lui Dinu Pillat la proces a atras după sine seria de autor în şase volume publicate la Editura Humanitas.
În sfârşit, într-o zi, căutând în biblioteca tatălui meu o anume carte, am dat întâmplător peste volumul Plaiuri olteneşti al Piei Alimăneştianu. Nu ştiam că era scriitoare. Am început să citesc şi nu am mai putut lăsa cartea din mână. Mi-a plăcut atât de mult încât am căutat la Biblioteca Academiei şi celelalte scrieri ale ei pe care mi-am dorit apoi să le reeditez.
(Cum) Putem lega numele de „Dumnezeu“ de un asemenea proiect?
Dumnezeu ne trimite soli care ne îndrumă şi ne arată cum anume să păstrăm acea continuitate spirituală dintre generaţii, dintre trecut şi prezent, călăuzindu-ne viitorul. Aşa cum îţi povesteam mai înainte, eu nu am făcut decât să răspund la solicitările care mi-au venit din afară şi la unele chemări lăuntrice, ajunse până la mine pe căi de taină. Iar când îţi doreşti din tot sufletul să nu laşi uitarea să acopere amintirea celor dragi ţie, ajutoarele încep să sosească de unde nici nu te aştepţi.
Despre ce vorbește această memorie – iată, adusă la zi tot mai mult?
Despre iubire, despre puterea exemplului, despre spiritualizarea dobândită prin suferinţă, despre urcarea sufletului pe treptele bunătăţii şi ale uitării de sine pentru binele celorlalţi. Memoria înaintaşilor îi arată fiecărui om că încercările prin care îi este dat şi lui să treacă sunt probele care îl pot transforma în erou ori în model de urmat, făcându-l să-şi atingă excelenţa.
Despre ce vorbește lumii de astăzi, lumea de atunci, lumea minunatelor familii pe umerii cărora tu însăți stai?
Ar fi multe de spus, însă acum m-aş opri la noţiunea de „ţinută“. Ea se referă la felul în care te înfăţişezi lumii, cu demnitate, eleganţă şi discreţie. Cu cât eşti mai necăjit, cu atât trebuie să arăţi mai bine. Am învăţat asta de la mama care, după noaptea arestării tatei, s-a îmbrăcat şi s-a pieptănat cu cea mai mare grijă, ca să nu ghicească nimeni la serviciu ce era în sufletul ei. Să te poţi controla emotiv, neîmpovărându-i pe cei din jur cu supărările tale, să îţi stăpâneşti durerea, acceptând că ceea ce ţi se întâmplă nu ţine neapărat de cruzimea soartei, ci vine de la Dumnezeu care te pune la încercare. Să îţi păstrezi graţia fiinţei oriunde te-ai afla. Bunica mea paternă îşi purta modesta ei îmbrăcăminte cu mândria unei regine. Când lua în mâini o ceaşcă de ceai, ori când închidea o uşă, gesturile ei aveau ceva din armonia unui balet lăuntric. Să fii bun cu cel care nu ştie cât rău îţi poate face. Aşa mă învăţa tata.
Ce e lângă tine din această memorie (îi spun eu) – cel puțin comoară, cred că îi poți spune –, ce este foarte aproape, în sens fizic?
După moartea tatei şi a bunicilor mele, mama m-a îndemnat să trăiesc fiecare clipă cu mult mai intens decât înainte, să îmi ascut văzul şi auzul, să îmi încordez nările şi să îmi acutizez simţul tactil, ca prin mine să se poată bucura de viaţă şi cei care nu mai sunt. Aşa că de atunci şi ea, şi eu am încetat să ne mai socotim a fi făpturi singulare. Fiecare a devenit o fiinţă plurală, ducându-i cu sine pe cei absenţi.
Aceeași întrebare, dar la un alt nivel: ce e foarte aproape de tine din cele – cum spune Horia-Roman Patapievici – nevăzute?
Când mă uit în oglindă, în trăsături îi descopăr pe ai mei, în fel şi chip, iar uneori am senzaţia, că imaginea îi reflectă pe ei, nu pe mine, anume. Suntem împreună într-un prezent voalat. Chiar modul meu de a fi, de a visa, de a scrie, de a comunica vine din împletirea unor fire moştenite. Mă bucur că nu ştiu până unde sunt eu şi unde încep ei. Într-o noapte, mai demult, am visat că eram în dreptul unei oglinzi, într-o cămaşă lungă, albă, şi în sandale. Am recunoscut pe loc ale cui erau veşmântul şi încălţările, dar nu am îndrăznit să îmi ridic privirea, de spaima sfielii, fiindcă în faţa mea, s-ar fi putut să fie Iisus.
În care latură a familiei tale, partea de uitare e mai pronunțată?
Spre deosebire de ramura paternă care a intrat în memoria culturală românească prin contribuţia scriitorilor Ion, Dinu şi Pia Pillat, dar şi prin pictura Mariei Pillat-Brateş, ramura maternă, constituită din familia Filipescu, nu avea nici tradiţie şi nici vechime, provenind dintr-un neam de oameni foarte nevoiaşi din Olteniţa. Gheorghe Ene Filipescu, fiu de plugari, fără ştiinţă de carte, s-a ridicat de jos cu o voinţă şi cu o sete de învăţătură şi de frumos care l-a făcut să devină cu timpul un împătimit autodidact, un talentat meseriaş cizmar, apoi patronul celui mai vestit magazin de încălţăminte de lux din Bucureşti. S-a implicat în politică, luând apărarea şi luptând pentru drepturile breslaşilor, a ajuns în Parlamentul României, ca fruntaş social-democrat. Dorinţa lui cea mai mare a fost să îşi vadă copiii şcoliţi, să urmeze fiecare câte o facultate şi să exceleze în profesia aleasă. Părinţii mei s-au întâlnit ca studenţi pe băncile Facultăţii de Litere, iar căsătoria lor de mai târziu a unit în chip simbolic doi poli ai societăţii de atunci: vechea aristocraţie şi noua clasă de mijloc ridicată prin merite proprii la o excelenţă egală cu prima. Mama a ţinut ca în cartea ei de amintiri să îşi evoce familia mai puţin celebră şi l-a imortalizat pe Gheorghe Ene Filipescu în pagini de o frumuseţe extraordinară. Bunica mea maternă, Ecaterina, era şi ea o fiinţă excepţională, de un eroism, de o dăruire şi de o lumină sufletească unică.
Cine e(era) bunicul tău fără mormânt?
Bunicul meu matern, Gheorghe Ene Filipescu, deja pomenit mai înainte, a fost arestat şi condamnat în anii 1950 în procesul social-democraţilor independenţi (aripa Titel Petrescu) care nu pactizaseră cu comuniştii. S-a sfârşit în închisoarea de la Târgu-Ocna, după care a fost aruncat într-o groapă comună, fără cruce şi fără lumânare. Abia în anii 1990, în cimitirul de acolo s-a ridicat o troiţă în amintirea celor stinşi în detenţie. Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la moartea bunicului meu. Am scris cartea pentru pomenirea lui. Am vrut să îi fac dreptate, reconstituindu-i viaţa şi calvarul de la urmă, pe baza documentelor din Arhiva CNSAS pe care le-am studiat cu durere.
În ce anume stă memoria aceasta atât de specială? În cărți în mod clar – bunăoară, în cărți condamnate și la 50 de ani de închisoare, nu? Și în mai ce?
Oricât ar putea părea de ciudat, trecutul ne ajunge din urmă. Aşa s-a întâmplat cu romanul Aşteptând ceasul de apoi, socotit pierdut şi redescoperit în Arhivele CNSAS, după 50 de ani de la Procesul Noica-Pillat. Reapariţia providenţială a cărţii a făcut posibilă „o judecată de apoi“, în urma căreia autorul a fost declarat nevinovat şi absolvit de toate incriminările aduse lui cândva de regimul comunist.
După mai bine de 80-90 de ani, au fost postaţi pe internet nişte pantofi cu însemnele lui Gheorghe Ene Filipescu, ale magazinului său de pe Calea Victoriei, având gravate în interior anul 1929 şi locul: Barcelona, unde fuseseră expuşi. La Expoziţia Internaţională de la Barcelona, Gheorghe Ene Filipescu fusese premiat cu medalia de aur pentru cea mai frumoasă încălţăminte. Am cumpărat acea pereche de pantofi în care am văzut un semn trimis mie de bunicul. El aştepta să iasă din uitare… Mi-au trebuit mai bine de 11 ani să pot scrie o carte despre el.
Memoria, uitarea, și iarăși memoria, datoria de a nu uita. Dar și iertarea? – mai ales gândind și reamintind câte li s-au întâmplat celor din familia ta în cel mai criminal secol din istoria cunoscută a omenirii…
Mama mea obişnuia să spună: „pot să iert dar nu uit nimic“. Când ţii minte răul, devii prizonierul lui. De aceea iertarea, credea ea, te eliberează de o povară sufletească teribilă. Pe de altă parte, tata a vrut să-şi liniştească torţionarul, atunci când, după eliberarea din detenţie, întâlnindu-l pe stradă, i-a spus: „te-am iertat“. Dar iertarea şi uitarea nu sunt sinonime. Ierţi din bunătate şi milostenie, ca să nu perpetuezi răul. Dar nu trebuie să îl uiţi, ca să ştii cum să te aperi de el mai departe.
E și o răzbunare acest mod de amenajare a memoriei? În sensul în care spune Constantin Noica: „a răzbuna înseamnă a aduce binele în locul răului care s-a făcut“.
Desigur. Memoria este cea mai sigură armă împotriva răului. Graţie memoriei, nedreptatea făcută cuiva e scoasă la lumină şi judecată din perspectiva timpului care reaşează lucrurile şi faptele într-o ordine providenţială.
O răzbunare cu iubire sau din iubire?
Răzbunarea, aşa cum o înţeleg eu, se face numai din iubire pentru cei care nu ne lasă să-i uităm.
Vin în vis la tine oamenii aceștia? Tatăl tău, mama ta, bunicii?
Da. Sunt legături de sânge şi legături de vis, suntem împreună şi în stare de veghe şi când ne cufundăm în somn. Veghea, visul şi scrisul formează o trinitate care ţese punţi de lumină între trecut şi prezent.
O să dau un citat din Isaac Bashevis Singer: „Morții nu pleacă nicăieri. Sunt aici. Fiecare om e un cimitir în care sunt bunicile și bunicii noștri, tata, mama, soția, copilul. Toată lumea e aici.“ Toți sunt aici, nu?
Nu suntem cimitirul, ci lumânările care ard pentru cei ce dăinuie în noi.
