Timpul mic nu e mic, e mai mare decât cel mare, Și dorul ca luna mai greu, Iar luna nebuna nu mai e lună, E fir de aur cusut în noi, Și-i vom asculta vântul și foșnetul. Ci, uite, auzi-l! Și Iacinta, cu capul culcat pe genunchii lui și cu picioarele resfirate pe portieră, pronunță uite cu cel mai rugător ton, ca și când trebuie, e obligatoriu să-l vadă. Alexi, concentrându-se la drumul încă troienit la ieșirea din zona Cheilor, putu doar să-i arunce o privire în fugă, dar zâmbind în așa fel încât ea să vadă că o privește chiar astfel, nu doar o ascultă. Ci, uite cum unul și cu unul fac tot unul (continuă apoi, cuprinzându-i mijlocul). Unul adunat în doi peste noi, Cum luna una doar este, Adunând în ea nouri și creste! Iar cuvintele, pronunțate rar, sacadat, atingeau fața și ochii lui Alexi, topindu-se apoi prin portiera întredeschisă a mașinii peste marginea înzăpezită a drumului și de acolo înspre norii răzleți după care apăruse soarele amiezii. Ridicându-i cămașa de sub geacă, Iacinta îi cuprinse mijlocul și apoi își făcu și mai bine loc în poala lui.
E poezie ce zici și-mi place. Și cred că ai și scris, așa-i? îi spuse, după un timp, cufundându-și mâna în părul ei scurt și mătăsos, cu cealaltă continuând să conducă.
Am scris în liceu și în studenție, însă mai mult în joacă. Și luna nebuna cred că e de la tine, dorul e de la femeia aceea îndrăgostită din local și chestia cu unu e din Nichita. Iar acum mă joc oricum doar pentru tine! Știi, cred că poezia ține de o stare nu doar de tristețe a ființei, și am văzut și asta la tine, ci și de extaz al trăirilor, îi răspunse ea privindu-l și apoi aruncându-și ochii odată cu privirea lui prin fereastra portierei pe care își rezemase picioarele.
Trecură de Runcu, satul de la poalele Cheilor, apoi de Răchiți, în față întinzându-se acum Rașovița. Soarele palid al zilei sărută norii răzleți și albicioși, și o vreme Alexi, tăcând, putu să asculte ronțăitul roților prin zăpada subțire a drumului, odată cu respirația Iacintei care continuă să-i țină strâns mijlocul. Ajunși în centrul Rașoviței, trebui să încetinească brusc, o vacă maronie tăindu-le calea. Oprită în mijlocul drumului, se uită mai întâi țintă spre ei și după aceea scoțând un muget prelung cu aburi albastrui în frigul de afară înconjurându-i botul umed și apoi limba roșiatică. Încetinind și mai mult, Alexi o ocoli cu grijă, iar Iacinta, aflați în dreptul ei și auzindu-i mugetul, îi scoase și ea limba pufnind-o râsul. Vaca face mu-mu-mu, Timpul mic îi mare amu, Și răsare și dă-n floare! începu ea din nou, revenind cu privirea spre Alexi și îndemnându-l să continue el. Hai, știu că ție îți iese infinit mai bine!
Și dă-n floare până doare, Carnea trupului ce taie, Ziua-n noi, noaptea-n văpaie, Până timpul se îndoaie, Și nu-i floare, ci doar doare! începu Alexi făcându-i jocul, zâmbindu-i și privind atent drumul din față.
Ci doar doare, spui, chiar așa? îl trase de mânecă Iacinta.
Da, totul poate durea, chiar și frumusețea, mai ales frumusețea. Dar știi asta și tu, am vorbit inclusiv azi-noapte!
Așa-i, am vorbit, și mi-a plăcut! îl trase ea iarăși de mânecă. Îi încercui apoi și mai puternic mijlocul, lăsându-se cu capul afundat în poala lui.
Din Rașovița n-ar mai trebui să fie prea mult până la intrarea în Jiul de Târg. Calea e cât se poate de liberă, încât par singuri pe drum. Se porni vântul, iar soarele de iarnă împunge din când în când parbrizul mașinii, scăpând printre câte un gol din norii albicioși. Iar Iacinta, sub torsul vântului și al roților auzite prin deschizătura geamului portierei, dă senzația că doarme de-a binelea. Privind-o și mângâindu-i umerii, lui Alexi îi reveni în minte discuția lor din noapte. Gândul de a renunța la întâlnirea cu Lau îl avusese ea, își dorea însă și el acest lucru, zicându-și că îi vor vedea oricum dimineața și apoi și în Jiul de Târg, preferând intimitatea și liniștea mansardei. Iar noaptea din mansardă parcă i-au apropiat mai mult ca niciodată. Au făcut din nou dragoste, după ce însă mai întâi și-au mângâiat cu gesturi încete și blânde trupurile, atingându-și pe rând cu palmele și degetele pielea și zăbovind asupra fiecărui amănunt, voind să se cufunde și în acest mod unul într-altul. Iar descătușarea părea a cuprinde nu doar trupurile, ci și, mai ales, sufletele. Mai puternic ca oricând, căci, după si-au liniștit zbaterile, Iacinta și-a culcat capul pe pieptul lui dându-și drumul lacrimilor. Minute întregi i le-a tot simțit. După care s-a ridicat mergând în baie, revenind cu ochii tot umezi, zâmbind însă și sărutându-l încontinuu. Și fața ei, cu ochii umeziți și zâmbetul învăluit oarecum în tristețe, îi arăta o frumusețe aparte. Zi-mi, îmi poți spune! a îndemnat-o după ce și-a culcat la loc capul pe pieptul lui, iar el acoperindu-i și masându-i fruntea cu întreaga deschizătură a degetelor palmei. Ce să-ți zic? Mă bucur pentru ce trăiesc acum cu tine. E însă, și nu știu cum să-ți zic mai bine, și dureros! i-a spus ea pe nerăsuflate, oftând și ridicându-și fața spre el. Dureros de dulce? a încercat el să-i schimbe livresc tonalitatea. Iar ea s-a ridicat trăgându-și perna cât mai înalt sub cap și făcându-i semn să se așeze el pe pieptul ei, schimbând pozițiile. Nu, chiar vorbesc serios, asta simt, a continuat Iacinta. Îs conștientă de momentul pe care îl trăiesc cu tine, și ți-am spus ce trăiesc. Sunt însă și bulversată de propriile trăiri și de tot ce mi se întâmplă. Dar cred că vorbesc aiurea, adăugă după o scurtă pauză, și poate că ar trebui să mă opresc doar la ce trăiesc frumos acum, și să cred deci în frumusețea proclamată de Mîșkin odată cu gândul că o astfel de frumusețe chiar va salva lumea, deci, și pe mine, și pe noi. Nu crezi? Hai, îmi poți spune, ca să-ți copiez cuvintele cu care mă îndemni doar pe mine să vorbesc! Alexi nu i-a răspuns în acel moment, privind-o doar, foarte atent însă, mângâindu-i sânii și desenând cu degetele cercuri în jurul sfârcurilor mari și maronii, apoi sărutându-i. S-a ridicat după aceea aprinzându-și un Marlboro și deschizând cu mișcări lente sticla de șampanie pe care ea insistase să o cumpere de la bar după masa de prânz, înainte de a merge pe Chei. Am luat-o să o bem aici! i-a spus și a îndemnat-o printr-un semn al mâinii să i se alăture. Iacinta, ridicându-se din pat, și-a îmbrăcat mai întâi cămașa lui țintindu-l cu privirea, așezându-se după aceea alături la masa de lângă fereastra mansardei. Și-a aprins și ea o țigară, în timp ce el îi turna în pahar. Îmi place cămașa ta și o să dorm în ea, știu, pare un loc comun, dar vreau să rămână impregnată cu mine cea de acum! Deci? îl abordase din nou, dându-i de înțeles că e numai ochi și urechi. Ascultă-mă! i-a vorbit el gustând din șampanie și trăgând din țigară. Nu cred deloc că frumusețea va salva lumea, e o doar o metaforă pentru poate cel mai frumos dintre idioții lumii, că tot vorbeai de Mîșkin. Sau doar pentru sfinți și, în momentele lor magice, doar pentru îndrăgostiți. Așa cum sunt eu acum, îi trecea prin cap Iacintei să-i răspundă, și asta citea și el pe chipul ei, dar n-a făcut-o, uitându-se în continuare la el foarte concentrată. E doar poezie, doar timpul cel mic, de care am tot vorbit, atât cât este sub timpul cel mare. Iar Mîșkin e chiar singur în timpul lui mic și însingurat în fața urâțeniei lumii din jurul lui. Sau doar un îndrăgostit incurabil, cu ideile lui jucăușe, amintește-ți, Ippolit chiar vede bine și îi spune asta. Care frumusețe va salva lumea? Și asta e întrebarea lipsită de orice mântuire a ftizicului de Ippolit. Și, ca să nu mă înțelegi greșit, Mîșkin, ca și Alioșa cumva făcut din același aluat, mi-este și mie cel drag, însă frumusețea în care crede el o pot gândi doar în termeni metafizici, frumoasa nebunie metafizică atât de dureroasă ce l-a cuprins și pe Nietzsche la Torino, înaintea sau chiar în momentul nebuniei lui ultime, îmbrățisând calul bătut de un stăpân netrebnic, și plângând în hohote. Și m-am întrebat deseori de ce plânge într-atâta! De ce? Și tocmai acesta, plânsul lui, e frumusețea ce ar putea fi una salvatoare; una străbătută de atâta durere, durerea ce acoperă mereu această lume, o frumusețe ca atare sfâșietoare. A tăcut după aceea, în timp ce Iacinta i se mutase în brațe, tăcând și ea. Vreau să mai beau șampanie; toarnă-mi, o auzi după un timp, cu chiar cuvintele lui Ippolit, pe care știa și el că le știe pregătindu-și pentru studenții ei seminarul pe Dostoievski. Și au tot băut. Iar prin fereastra mansardei se năpustise într-un târziu vântul dinspre Chei, Iancinta grăbindu-se să o închidă și trăgându-l apoi după ea în pat. Și același vânt, întețit dintr-odată, parcă s-a pornit și acum când sunt chiar aproape de Jiul de Târg, spulberând pe carosabil zăpada din margini.
La intrarea în oraș, pe podul de peste Jiu îi depăși în viteză și cu semnalizarea sonoră pornită o mașină a poliției. O simți pe Iacinta trezindu-se, privind mai întâi mirată în jur, apoi trecând pe scaunul din dreapta și aranjându-se. În Debarcader, la intersecția cu Lotrului, îi făcu semn să oprească, lăsându-l să înțeleagă că vrea să coboare, însă n-a oprit, dând din cap că nu, spre nemulțumirea ei.
N-aș vrea să te vadă ai mei, deși în partea mea cea mai profundă mi-aș dori și asta, știi însă că nu se poate! Și-i aruncă o privire chiar nemulțumită, cu buza ei de deasupra parcă și mai răsfrântă, aproape într-o grimasă descumpănită.
Opri în fața porții, iar curtea casei părea goală. Cimbru a simțit-o însă imediat și a lătrat mai întâi scurt ridicându-se pe grilaj, apoi încercă să-și bage labele prin deschizătura dintre stâlpi, chemând-o pe Iacinta cu un mârâit prelung.
Vorbim! îi spuse strângându-i mâna și coborând în vântul de afară.
Revenit în Debarcader, după ce lăsă mașina în locul obișnuit, Alexi se abătu mai întâi pe la salcia lui Ur, resfirându-i în semn de salut crengile plecate și lungi, acoperite de grăunțe mărunte și înghețate de zăpadă. Vântul șuieră prin ele, iar ceva mai încolo, înspre marginea opusă a lacului, spre Lotrului, parcă îl zări și pe dulăul lui Ur, alb și lățos, culcat pe zăpadă. Se grăbi apoi să intre în apartament. Ra îl aștepta chiar în ușă, supărată, mieunând subțire. Și, frecându-i-se precipitată când de un picior, când de altul, ridică spre el capul cu mustățile zburlite și o privire care îl ceartă. Greșesc, de acord, dar n-am uitat de tine, și n-am lipsit atâta! Și de ce nu ai mâncat? o ceartă la rândul lui, luând-o în brațe și văzând că Ra nici nu se atinsese de bobițele ce i le lăsase.
(Fragmente din romanul cu același titlu, în pregătire)