Poeme de Liliana Ursu

Cântec tîrziu

port încă sandale, o rochie

cu maci,

și încă mai străbat timpul

ce mi s-a dat

ca pe o tânără pădure

din munții Apalași

și încă mai coc castane pe o

plajă sudamericană

și descifrez hieroglife

halucinante

ca și cum aș fi sora maestrului

de ceremonii

sau doar un cocor călăuză

aș vrea să mai întârzii toamna

și iarna s-o prefac în vară

cerșesc soarele și marea

asemeni iepurelui

care-i cere vânătorului îndurare.

 

De Florii

Azi, Doamne,

ca un Bun și de oameni Iubitor

primește inimile noastre

de Răsăriteni

în loc de Ierusalim și falnice

stâlpări

primește sărăcia noastră :

câte un fir de liliac, câte un fir

de praz, câte o păpădie,

câte o roșie lalea

și un crin visat

adus din milă

de câte un Înger Păzitor.

Azi, Doamne,

primește și cântările noastre:

Osana, Osana celui din

Înălțime“

ecou binecuvântat al fiecărei

bătăi de inimă

de Răsăritean,

și apără-ne

să ajungem teferi

la Înviere.

 

Înmulțirea pâinilor și a peștilor

cu atâta milă, cu atâta gingășie

înmulțește El pâinile și peștii

să sature mulțimile,

foamea

din inimi, ochi și cuvinte,

pe săracii sufletului și ai vieții

pe care doar o minune i-ar mai

vindeca

și trezi din somnul care naște

monștri

minunea e o pâine întinsă

la ceas de seară

în semn de împăcare,

minunea e o mână întinsă

când ești departe de casă

și deodată atât de aproape

de Dumnezeu.

Dragostea de carte

orice nea a clipelor mele

topită-i de cartea ce o țin

în palme

ca pe un nou născut

la prima scaldă,

ca primele frăguțe

culese pe Tabor

 

Mătasea sufletului

creșterea și decăderea mării

în ochii scoicii exilate la mal,

ce poveste, ce soartă

se mai aude doar pianul

care cântă pentru mare

și scoicile sfărâmate

auzi vuietul sufletului?

o împăcare între cuvintele

noastre,

un armistițiu neașteptat

așa, ca un voal de mătase

mângâietor,

la plecare…

 

Raiul

Raiul, un loc în care merită

să ajungi

ruta cea mai scurtă nu o știe

nimeni

doar îngerii și copiii

și fericitele litere din numele Lui,

Hristosul Domnului.

El care a băut paharul suferințelor omenești

până la ultima picătură

și a dus povara lacrimilor refugiaților

a orfanilor, a copacilor uscați.

El care locuiește magnific

în cuvântul iertare

El care le învață pe păsări

să zboare

și pe noi neodihna căutării

unui loc

în care merită să ajungi.

 

Povara istoriei

Parții și romanii

între ei săbiile, nisipurile

mișcătoare

și făcătorii de pace

poeții, neguțătorii de frumos

și câte o femeie cu surâs

cuceritor

deghizată în câte o zeiță din Tir,

cu cap din alabastru,

cu mâini din mătase

și coapse, din aur, șlefuite

până la moarte

de câte un sclav din Baalbek

și nesfârșite caravane

cu mirodenii

cu ambră, fildeși și corali

precum un vis în aramaică

unind

Petra cu Palmira și cu Babilonul

cu Athena și Roma

povara istoriei,

mereu aceeași…

 

Semnul de carte

un deal însorit și o fetiță

care paște caprele

și învață alfabetul dintr-o carte

second hand

…să scoți aurul din întâmplările

mărunte,

din mica păstoriță și dealul ei

logodit cu cerul

indiferent de anotimp,

asta-i poezia, zici tu?

din cartea lui ungaretti despre

ferocea milă a amintirii

cade semnul de carte

din Kallithea;

ordinea înseamnă armonie,

zicea tata

ei bine, semnul meu de carte

are un golf sălbatec pictat

și pe cealaltă față o riglă de

14 centimetri

dând culoare zilei de un gri

Montaigne și odihnă

mâinii mele obosite de atâtea

sacoșe cărate prin București

și de învârtit o roată de tors

cuvinte pe hârtie :

cuvinte sub cuvinte, amintire

sub amintire,

cum Rhodosul și schitul acela

atârnat de cer cu noi cu tot,

mamă și fiu într-un fericit

cândva…