Cântec tîrziu
port încă sandale, o rochie
cu maci,
și încă mai străbat timpul
ce mi s-a dat
ca pe o tânără pădure
din munții Apalași
și încă mai coc castane pe o
plajă sudamericană
și descifrez hieroglife
halucinante
ca și cum aș fi sora maestrului
de ceremonii
sau doar un cocor călăuză
aș vrea să mai întârzii toamna
și iarna s-o prefac în vară
cerșesc soarele și marea
asemeni iepurelui
care-i cere vânătorului îndurare.
De Florii
Azi, Doamne,
ca un Bun și de oameni Iubitor
primește inimile noastre
de Răsăriteni
în loc de Ierusalim și falnice
stâlpări
primește sărăcia noastră :
câte un fir de liliac, câte un fir
de praz, câte o păpădie,
câte o roșie lalea
și un crin visat
adus din milă
de câte un Înger Păzitor.
Azi, Doamne,
primește și cântările noastre:
„Osana, Osana celui din
Înălțime“
ecou binecuvântat al fiecărei
bătăi de inimă
de Răsăritean,
și apără-ne
să ajungem teferi
la Înviere.
Înmulțirea pâinilor și a peștilor
cu atâta milă, cu atâta gingășie
înmulțește El pâinile și peștii
să sature mulțimile,
foamea
din inimi, ochi și cuvinte,
pe săracii sufletului și ai vieții
pe care doar o minune i-ar mai
vindeca
și trezi din somnul care naște
monștri
minunea e o pâine întinsă
la ceas de seară
în semn de împăcare,
minunea e o mână întinsă
când ești departe de casă
și deodată atât de aproape
de Dumnezeu.
Dragostea de carte
orice nea a clipelor mele
topită-i de cartea ce o țin
în palme
ca pe un nou născut
la prima scaldă,
ca primele frăguțe
culese pe Tabor
Mătasea sufletului
creșterea și decăderea mării
în ochii scoicii exilate la mal,
ce poveste, ce soartă
se mai aude doar pianul
care cântă pentru mare
și scoicile sfărâmate
auzi vuietul sufletului?
o împăcare între cuvintele
noastre,
un armistițiu neașteptat
așa, ca un voal de mătase
mângâietor,
la plecare…
Raiul
Raiul, un loc în care merită
să ajungi
ruta cea mai scurtă nu o știe
nimeni
doar îngerii și copiii
și fericitele litere din numele Lui,
Hristosul Domnului.
El care a băut paharul suferințelor omenești
până la ultima picătură
și a dus povara lacrimilor refugiaților
a orfanilor, a copacilor uscați.
El care locuiește magnific
în cuvântul iertare
El care le învață pe păsări
să zboare
și pe noi neodihna căutării
unui loc
în care merită să ajungi.
Povara istoriei
Parții și romanii
între ei săbiile, nisipurile
mișcătoare
și făcătorii de pace
poeții, neguțătorii de frumos
și câte o femeie cu surâs
cuceritor
deghizată în câte o zeiță din Tir,
cu cap din alabastru,
cu mâini din mătase
și coapse, din aur, șlefuite
până la moarte
de câte un sclav din Baalbek
și nesfârșite caravane
cu mirodenii
cu ambră, fildeși și corali
precum un vis în aramaică
unind
Petra cu Palmira și cu Babilonul
cu Athena și Roma
povara istoriei,
mereu aceeași…
Semnul de carte
un deal însorit și o fetiță
care paște caprele
și învață alfabetul dintr-o carte
second hand
…să scoți aurul din întâmplările
mărunte,
din mica păstoriță și dealul ei
logodit cu cerul
indiferent de anotimp,
asta-i poezia, zici tu?
din cartea lui ungaretti despre
ferocea milă a amintirii
cade semnul de carte
din Kallithea;
ordinea înseamnă armonie,
zicea tata
ei bine, semnul meu de carte
are un golf sălbatec pictat
și pe cealaltă față o riglă de
14 centimetri
dând culoare zilei de un gri
Montaigne și odihnă
mâinii mele obosite de atâtea
sacoșe cărate prin București
și de învârtit o roată de tors
cuvinte pe hârtie :
cuvinte sub cuvinte, amintire
sub amintire,
cum Rhodosul și schitul acela
atârnat de cer cu noi cu tot,
mamă și fiu într-un fericit
cândva…