Mangafale rîd în soare…

Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef…“ Indimenticabilul bilet adresat de a sa adorantă, Mița, amantului ei este o piatră de temelie a lumii personajelor lui I.L. Caragiale, personaje pătimașe, dar și naive, ireverențioase și non-paroliste, dar în stare de iubiri și adorații, de jurăminte repetate. „Jură-te înc-odată“, o imploră Chiriac pe Veta, și nu vom ști dacă o face pentru a se convinge de fidelitatea ei sau pentru a o auzi din nou ce frumos jură și ce impresionat plînge („Dar nu m-am jurat? N-am plîns?“ – se apără iubita).

Dar fericirea amanților n-ar fi completă fără condimentul prezenței sau, mai ales, absenței, cînd e cazul, a mangafalelor, a „dumnealui“ care e doar „grozav“ (adică turbat de gelozie), în timp ce Chiriac este de-a dreptul „nebun“. Nuanța e importantă în spusele Vetei, pentru că „grozav“, luat cu semnul minus, e sinonim cu turbat, este un adjectiv negativ, desemnînd o maladie detestabilă – ferească-ne Pasteur –, în timp ce „nebun“, chiar dacă nu sună prea bine, conține promisiunea unui fanatism dezirabil la un îndrăgostit și promițător de anumite delicii amoroase.

Mangafaua (din turcesul mankafa, adică greu de cap, lipsit de inteligență) este consortul și este de presupus că amantul, dacă ar accede la statutul de soț, ar deveni el însuși o mangafa pentru un terț amant și așa mai departe. Pe seama unei mangafale se poate face haz, ca în schița C.F.R., a aceluiași I.L. Caragiale. Dacă se dovedește că Mița nu-l înșeală, ci a plecat singură, în cupeu separat, cu fratele ei, necum cu amantul, nu mai are niciun haz. La fel, în Cimitirul Buna-Vestire al lui Tudor Arghezi, personajul principal ajunge în centrul interesului, cînd un ministru îl vizitează adesea, cîtă vreme se presupune că este un încornorat, iar copiii familiei sînt concepuți de soție și ministru. Îndată ce se află că nu e așa, mahalaua îl ignoră. În același roman, o mangafa profită norocos de obsesia olfactivă a unui potentat care afirmă că el, mangafaua, „e singurul om căuia nu-i pot refuza nimic din cazua mirosului nevestei“.

Literatura română e plină de mangafale care își suportă condiția cu înțelepciune, ca Trahanache, eventual obținînd un profit, ca Iancu Verigopolu pe seama „micilor economii“ ale Aglaiei, consoarta sa, ceea ce arată că nu sînt chiar stupide. Unele însă se revoltă contra ei, a poziției, ca Ștefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu, fiind gata să pună mîna pe revolver. Dar o mangafa înarmată nu rezolvă nimic. De acest lucru își dă seama Pietro Gralla, tot al lui Camil Petrescu. Dacă răul s-a făcut, nu mai e loc de întors și, cînd Alta îi cere să o ucidă, pentru a-și spăla păcatele, Pietro refuză, afirmînd că străpungerea ei cu spada din dotare „l-ar plictisi“. Camil Petrescu ne dă, în Ultima noapte… un caz rar al literaturii: jurnalul amoros, la persoana întîi, al unei mangafale sadea. Ștefan nu e astfel de la început, ci devine tocmai în momentul aparent fericit al primirii unei moșteniri considerabile. Nevastă-sa își extinde universul monden și posibilitatea de a-l compara, dar și de a-l exploata ca pe un măgar cu ouă de aur, ca să zicem așa.

Sigur că mangafalele mai divorțează, excedate, ca tînărul Lae Popescu din Art. 214, alintat chiar „mangafache“, de propria sa mama, Tarsița. După doar trei ani de mangafarlîc, Lae e sătul de luxul Acriviței care are vreo patru tanti, sau chiar șase, pe care le vizitează prin rotație. Dar Lae e prea tînăr, dacă ar fi avut, ca Trahanache, puțintică răbdare, s-ar fi acomodat și ar fi tras chiar un profit, prin metoda Verigopolu.

Moș Teacă din Bacalbașa are și el sabie, ca Pietro Gralla, în calitate de căpitan, dar nu o folosește contra lui Caliopi, pe care a luat-o de nevastă la ordinul colonelului, ca să arate „țivililor“ că nu a fost nicio idilă a superiorului său cu tînăra. Se miră doar că devine tată atît de repede după căsătorie, Teacă junior venind pe lume „în pas gimnastic“. Caliopi dă o explicație flatantă pentru căpitan: numai proștii avansează „la vechime“, cei merituoși sînt înălțați în grad, fie și în cel de tată, „la alegere“.

O mangafa este și Mișu Nachmanson, al lui Mateiu Caragiale, chiar cînd este în agonie. Rașelica îl traduce cu Pirgu în camera alăturată celei în care Mișu trage să moară. Să fi fost așa, sau Pirgu mistifică, relatînd Povestitorului scena? Avem doar mărturia lui Pirgu, care nu pare să exceleze prin sinceritate. În chip similar, Emilia se dedă amorului cu deputatul Nae Gheorghidiu în spatele ușilor încuiate în timp ce, alături, mangafaua Ladima sparge porțelanuri. Împrejurarea îl excită suplimentar pe bătrînul deputat, după ce, inițial, îi curseseră balele de frică și apoi, zgîrcit fiind, se temuse că va fi victima unui șantaj. Tot la Camil Petrescu, care avea, se vede, obsesia mangafalelor și trădărilor în amor, este relatată en passant, aventura unei soții care telefonează mangafalei conjugale, aflate la biroul său, cerîndu-i să vină imediat acasă pentru a o satisface. El nu știe că, în timp ce vorbește în receptor, nevasta farsoare este posedată de amant, condimentîndu-și astfel aventura.

Un caz mai special și mai enigmatic este cel al Otiliei din romanul lui G. Călinescu. Otilia se refuză lui Felix, pe care pretinde că îl iubește, dar și lui Pascalopol. Ea acceptă să fie plimbată și întreținută de Pascalopol în vreme ce se lasă sărutată, dar nu mai mult, de Felix. Pe de altă parte, într-o bună zi, îl „plantează“ pe tînărul sedus de enigma ei și pleacă la Paris cu Pascalopol, lăsîndu-l pe adorator în grele dileme. Cine dintre cei doi bărbați de vîrste foarte diferite e aici mangafaua? În același roman, o mangafa indubitabilă este Titi Tulea. El este sedus de o tînără, Ana, care nu vrea decît un soț de fațadă, puțin pretențios la zestre. Frații Anei, interesați să obțină de la părinți părțile lor din avere, sînt complici la captarea lui Titi și căsătorirea lui cam forțată. Ana e o frivolă care nu se sfiește să-l înșele pe Titi chiar cu cumnatul acestuia, Stănică Rațiu.

Mangafaua este un personaj ne cesar în orice societate. Soțul legitim „se păstrează cu dinții“, afirmă un personaj feminin al lui Al. Kirițescu. Bărbatul se înșeală și se păstrează! El este un paravan „în spatele căruia te poți dezbrăca“, afirmă femeia versată, dînd lecții mai tinerei sale prietene. Dacă are și ceva parale, e minunat. Cînd „paravanul“ e de tot absent, sau poate nici măcar nu există, o plăcuță din metal îi poate ține locul. Lîngă ușa Adinei Stephano, amanta adolescentului Dănuț Deleanu, din La Medeleni, volumul II, poate fi găsită o asemenea efigie „prinsă cu șuruburi în zid“ cu inscripția: Michel Stephano, căpitan din marina comercială. Nu se va ști dacă domnul căpitan, la emblema gravată a căruia Dănuț privește cu ură, a existat, mai există și e plecat pe mări, sau e doar un nume adunat pe o plăcuță, pentru salvarea aparențelor. Adina e și ea un personaj atît de inconsistent, încît ne putem întreba dacă există.

În Cronică de familie, de Petru Dumitriu, destui bărbați căsătoriți sînt niște mangafale, indiferent că se izolează de consoarta infidelă, ca Alexandru Cozianu, sau ignoră situația, conviețuind cu amantul acesteia, ca fiul lui Alexandru, Eustațiu, la care Walter Apostolescu, amantul Cleopatrei, este un oaspete cvasi-permanent. Eustațiu însuși, cînd pleacă după treburi, i-o lasă în grijă pe Cleopatra, cu indicația s-o amuze, ca să nu se plictisească. În schimb, fratele lui Eustațiu, cu prenume la fel de excentric, Bonifaciu, după ce o ia de nevastă din interes pe Constantina Mavromihali, o păzește strașnic, nu că ar iubi-o, ci ca să nu treacă în public drept mangafa.

Și în povestirile lui G. Brăescu sau ale lui Al. Cazaban, apar multe mangafale. Brăescu intuiește și el și exemplifică într-o povestire cu o mangafa inspector școlar că situația acestuia e fără ieșire și duce la resemnare: gelozia unui amant focos e un deliciu pentru iubită. Cea a unui soț bătrîn și exploatat e ridicolă.