În sfârșit, mi-am găsit răgazul să răspund invitației profesorului Mircea Tomuș de a-l vizita la Căminul de vârstnici „Maria Theresa“ de la Șura Mică. Este drept că, atunci când ne-am reîntâlnit cu emoție la o lansare de carte a Ilenei Marinescu, nici nu puteam bănui că ne va încolți o pandemie care să ne oblige la izolare. Dar dorința sinceră pe care și-a exprimat-o atunci m-a încurajat să obțin acum, după mai multe luni, aprobarea de vizitare și, așa cum cere regulamentul, purtând botoșei și mănuși de nylon albastru, mascată corect, am fost condusă spre filigoria pregătită pentru vizite. Nu același drum de acces era rezervat lui Mircea Tomuș, care ieșind din clădire sosise în filigorie din partea opusă, iar masa lunguiață, la capetele căreia ne-am așezat, era prevăzută cu un separator de plastic, ceea ce ne-a dat certitudinea că dialogul nostru, supravegheat atent de o asistentă a instituției, nu era pândit de niciun pericol de infectare. Aerul ușor pierdut al profesorului Mircea Tomuș m-a determinat să găsesc o formulă care să ne readucă mai aproape de comunicarea noastră caldă și directă de altădată. De când? De aproape 50 de ani!
Anca Sîrghie: Am venit să vă invit la un vals. La un vals al amintirilor, stimate domnule profesor și coleg de catedră la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu. În locuința familiei dumneavoastră din Cluj, eu țin minte perfect că am fost prin 1965, când Mircea, băiatul dumneavoastră cel mare, era licean, eu fiind studentă. De ce venisem? Pentru că doamna Silvia Tomuș, prima soție a dumneavoastră, pe atunci asistenta noastră la Facultatea de Filologie din Cluj, mă chemase la dânsa ca să iau o carte ori o bibliografie la o lucrare. Dar nu acolo și atunci v-am în tâlnit. Noi doi ne-am cunoscut abia prin anul 1972, de la primele numere ale noii serii a revistei „Transilvania“, la Sibiu. Revista își deschidea paginile unei noi serii, avându-vă redactor-șef. Eram profesoară de literatura română la prestigiosul Liceu „Gh. Lazăr“ din Sibiu și mi-ați încredințat la început o rubrică a literaturii pentru copii și mai apoi pe cea a cronicilor de teatru. Desigur că de-a lungul timpului am scris în „Transilvania“ eseuri și articole pe diferite teme literare. Ce a însemnat pentru universitarul clujean, redactor-șef la revista „Steaua“ venit la Sibiu, parcă reluând traiectul refugiului Universității „Regele Ferdinand I“ după Dictatul de la Viena, activitatea la o revistă literară prestigioasă ca aceasta, cu o tradiție ca a ei ? Ce impedimente și ce izbânzi ați avut în acea perioadă „a epocii de aur“ a socialismului românesc?
Mircea Tomuș: Chiar de la apariția decretului prezidențial de înființare a revistei, mi s-a anunțat îngrijorătoarea condiție, anume că ea va fi, de la bun început, finanțată din fonduri proprii. Pentru că atunci se comemora un secol de la moartea lui Avram Iancu, mi-a plăcut faptul că s-a aprobat o excursie de documentare în Munții Apuseni, pe urmele vieții și faptelor eroului, deplasare pentru care Maria Fanache, președintele Comitetului județean de cultură Sibiu, a asigurat microbuzul necesar. A fost binevenită, apoi, propunerea lui Ion Miclea de a realiza un calendar cu tipuri de locomotive tradiționale, tiraj cumpărat de Centrul de librării din Sibiu, prin înțelegerea directorului Reimar Alfred Ungar, ca banii obținuți să fie dați pentru revistă. Aducerea lui Mircea Ivănescu la Sibiu a fost o mare izbândă pentru colectivul redacțional, dar poetul pretindea o locuință și chiar publicarea traducerii sale la romanul Ulise de James Joyce, care se blocase la Editura Univers, având director pe Romul Munteanu. Cauza blocajului era contractul încheiat anterior cu Eugen Barbu, autorul atât de discutat, pe atunci, el nevrând să renunțe în ruptul capului la acel proiect. A fost necesară o vizită pe care eu i-am făcut-o la biroul celui care scrisese Groapa, ca acel contract să fie anulat. Așa a putut să apară versiunea lui M. Ivănescu, în limba română, a marelui roman. Cunoscând pasiunea poetului pentru muzică, l-am îndemnat să scrie cronica muzicală lunară. Articolul de fond îl scria după propria propunere, nu l-a obligat nimeni, el singur s-a oferit, argumentând că la Agerpres, unde lucrase înainte, s-a obișnuit cu redactarea unor texte în jargonul politic. Este adevărat că articolele de fond pe atunci erau semnate „Transilvania“. Dar cronicile muzicale scrise de poetul nostru erau adevărate texte de analiză competentă și profundă a concertelor simfonice care se desfășurau la Sibiu și ar fi păcat să rămână în paginile unei reviste uitate, iar cei care se laudă cu memoria marelui poet și traducător ar putea să îi completeze opera și cu analizele lui muzicale.
Sunt de acord cu ideea că cel mai valoros colaborator în redacție pe care l-a avut „Transilvania“ a fost Mircea Ivănescu, un om de o modestie exemplară și cu o cultură covârșitoare. Permiteți-mi să vă arăt cartea mea în două volume, căci la al treilea tocmai acum lucrez, America visului românesc, datorată experienței mele din ultimii 20 de ani, când am fost adesea în vizită la băieții mei și în comunitățile românilor din SUA și Canada. În pași de vals ajungem dincolo de Atlantic, la anglistul Ștefan Stoenescu, din Ithaca newyorkeză, anglist care îmi mărturisea în interviul din trilogia mea memorialistică faptul că el consideră că cea mai importantă realizare a sa a fost traducerea în limba engleză a 3.000 de versuri ale lui Mircea Ivănescu.
După ce se ridică restricțiile perioadei de pandemie, doresc să citesc cele trei volume, pentru că mă interesează America. Și eu am fost de trei ori în S.U.A. unde am întâlnit oameni interesanți în comunitățile diasporei noastre.
De când datează întâlnirea dumneavoastră cu spațiul american și când ați călătorit pentru prima dată peste Atlantic?
Întâlnirea mea cu spațiul american s-a produs în anii de liceu, căci în ultima vacanță îmi amintesc că citeam la Biblioteca Universitară din Cluj pe Karl May cu eroii lui Winnetou și Old Shatterhand. Șansa de a călători în America am avut-o mult mai târziu. Era pe la începutul anilor ’80, când Nichita Stănescu fusese propus pentru o călătorie în SUA, dar el refuza categoric, pentru că nu mai voia să călătorească cu avionul. S-a întâmplat că eu fusesem împreună cu Octavian Paler în R. F. Germană la un colocviu al scriitorilor, organizat la Köln, și aveam toate aprobările necesare. Am plecat la Iowa unde am participat la un atelier de creație în colectiv. Programul acelui experiment interesant s-a desfășurat timp de 3 luni. Acolo sosise și un poet din Africa Centrală. Era un bărbat foarte frumos, înalt, așa ca un atlet din Antichitate. În primele 3 zile, el a făcut șocul civilizației, căci nu s-a putut adapta la atmosfera americană. Desigur că el sosea dintr-o cu totul altă civilizație, iar ceea ce întâlnea la Iowa City, o universitate cu trei nobeliști, în jurul căreia se focaliza toată viața orășelului, îi era străin. El a ieșit dezbrăcat în centrul orășelului. Tulburarea poetului a fost atât de mare, încât nu s-a găsit o altă soluție decât să fie trimis imediat acasă la el cu avionul pe ruta Germania-Africa Centrală.
Dacă noi tot valsăm printre amintiri, care socotiți că a fost cel mai temeinic dintre românii diasporei americane, personalitate de care v-ați apropiat în călătoriile dumneavoastră peste Atlantic?
În drumul meu spre Universitatea din Iowa City, un popas am făcut totdeauna la Detroit, în statul Michigan. La Episcopia Ortodoxă de acolo erau două clădiri, una a ierarhului și alta a familiei lui George Alexe. Acesta socotesc că a fost cel mai deosebit român întâlnit atunci peste Atlantic. Soția Didi, o maestră în domeniul artelor plastice, care pregătea lucrări pentru diferite expoziții, mai era și o excelentă gospodină, care m-a desfătat cu bunătăți culinare. Ea era pe atunci o șefă de protocol, care primea la Arhiepiscopia Misionară Română din America și Canada cu sediul la Detroit musafirii sosiți din România. Așa au fost Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana cu soțul ei, Romulus Rusan și atâți alți actori, universitari etc. Eu am propus să fie invitat acolo și Tudor Gheorghe, care a ținut concerte în America.
Ce mică este lumea! Am avut norocul să întâlnesc familia lui George Alexe atât în Michigan, unde locuia, cum povestiți și dumneavoastră, cât și la New York, unde veneau soții Alexe la Simpozionul anual Mihai Eminescu, ca invitați ai părintelui prof. univ. Theodor Damian. După cum mi-a povestit cu detalii copioase în interviul pe care i l-am luat și l-am publicat sub titlul Ce bogăție v-a dat America? în volumul I al trilogiei mele memorialistice America visului românesc, în anii grei ai socialismului, doamna Didi cu soțul ei au primit-o, chiar găzduind la Detroit între mai mulți universitari, și pe Zoe Dumitrescu Bușulenga. Doamna Didi avea 89 ani când am intervievat-o și m-a încântat să constat că este absolut lucidă, lucru minunat la o asemenea vârstă înaintată. Soțul ei murise și îmi amintesc că am participat la înmormântarea lui. Dialogul nostru s-a întins pe 24 de pagini, pentru că doamna Didi a fost de neoprit, când i-am dat prilejul să prezinte dramatica evoluție pe care teologul George Alexe, muzician pasionat și publicist priceput, a avut-o în anii exilului lor american. Atunci a scos el publicații ca „Almanahul Episcopiei Misionare Române“ și „Almanahul Credința“ pe anul 1966, apoi „Comunitatea Românească“. Între 1970 și 1975, împreună cu arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania, a editat calendarul ortodox „Credința“ la Detroit, Michigan. Știu că dumneavoastră sunteți fiu de preot și bănuiesc că prin tradiția de familie ați întâlnit în America și fețe bisericești importante. Ce nume puteți menționa?
Dintre personalitățile bisericești, îl amintesc pe profesorul Dumitru Stăniloae, coleg de an la Teologie cu tatăl meu. Ei erau foarte apropiați și, ca atare, când eram copii, eu mă jucam cu fata profesorului Stăniloae, Lidia, care apoi a făcut Facultatea de Fizică, dar scria și versuri. La vremea potrivită, eu am făcut-o pe Lidia membră a Asociației Scriitorilor din Sibiu. În America, l-am întâlnit și pe mitropolitul Antonie Plămădeală, care s-a tratat acolo pentru o afecțiune gravă.
Cum a rodit legătura dumneavoastră cu Iowa City, unde v-ați simțit atât de minunat?
În America am avut șansa de a mă împrieteni cu anglistul Stavros Deligiorgis, specializat în engleza veche. Era una din cele mai strălucite minți ale vremurilor noastre, bazată pe o cultură impresionantă, pornind de la religie, ca principiu inițial, trecând prin floarea științelor umaniste, ca să ajungă tot la religie, într-un miraculos cerc de erudiție și creativitate. Stavros mi-a aranjat o întâlnire cu un grup de arheologi… A fost o seară, ce zic seară?, una din cele mai frumoase nopți ale mele!
Înțeleg că întâlnirea cu Stavros nu s-a manifestat doar ca o prietenie de moment, cum se întâmplă de obicei la asemenea eve nimente științifice profesionale, ci a schimbat destinul fiului dumneavoastră. Cum a ajuns Mircea în America?
Stavros mi-a relatat că are doctoranzi din lumea întreagă. Atunci l-am întrebat dacă ar accepta și un doctorand român, pe fiul meu. A fost de acord și s-a ocupat de toate formalitățile. Profesorul Mircea Borcilă era atunci în SUA și i-a trimis o invitație. Fiul meu a făcut doctoratul cu profesorul Stavros Deligiorgis. A rămas să predea literatura țărilor din Estul Europei la un colegiu aflat la 15 km de Iowa City. El nu se putea rezuma doar la literatura română, ci în cursul său abordează literatura poloneză, pe cea bulgară, cehă și maghiară și pe acelea din tot spațiul balcanic. Peste 2-3 ani, Mircea va ieși la pensie. Pot spune că legătura pe care am creat-o cu America a rodit din plin la nivelul generației tinere. Fiul meu Mircea a fost instruit de Stavros și s-a specializat în domeniul limbii engleze vechi. Ca dovadă, în prezent așteaptă să-i apară la Editura Casei de Știință din Cluj traducerea din engleza veche a unei epopei premedievale din nordul Insulelor Britanice, despre întemeierea Irlandei de Nord. Cartea se numește Cavalerul verde.
Când ați revenit în America după escapada cu bursa de creație despre care mi-ați povestit?
În SUA am fost de trei ori, ultima dată, când s-a căsătorit fiul meu cu Melissa, o norvegiancă. Au avut o ceremonie protestantă și o alta ortodoxă, la care nași au fost Didi și George Alexe. De atunci fiul meu este cel care vine în România să mă vadă. Mama lui îl vizitează mult mai des, stând de obicei câteva luni pe an la el.
Într-adevăr, mi s-a întâmplat să-i telefonez și eu lui Mircea în Iowa City și să aflu cu bucurie că este doamna Silvia acolo, așa că am povestit de multe ori cu ei amândoi. Ce alte împliniri are fiul dumneavoastră, trăind în America?
A doua pasiune a fiului meu, după literatură, a fost și este muzica. Pe când era elev, i-am închiriat o pianină, pentru că profesorii au stabilit că are ureche muzicală absolută. Lua lecții de pian de două-trei ori pe săptămână. La un moment dat, mama lui, interesându-se de situația sa la învățătură în clasa cursului elementar unde el era înscris la Liceul pedagogic din Cluj, a constatat că în catalog apăruseră și câteva note mai mici. Pedeapsa a fost aspră, căci, furioasă, Silvia a scos pianina din casă. Ce credeți că a găsit de făcut? Pe furiș, Mircea a început să meargă la Casa pionierilor unde a învățat pe rând să cânte la mai multe instrumente. Pasiunea pentru muzică i-a rămas și în America, unde a cumpărat o casă mare și în demisol a amenajat un spațiu pentru formația sa instrumentală. Acolo pregătește repertorii pentru concertele pe care le ține în regiune. Trebuie să vă închipuiți că Iowa este un stat agricol, cu un peisaj dominant campestru. Există un singur oraș mare, Des Moines. În rest, sunt localități mici. Există o Companie de tehnică agricolă, numită John Deer, bine cunoscută și în România, care le sponsorizează concertele. Desigur că Universitatea Iowa este celebră cu cei trei nobeliști ai ei. Băiatul lui Mircea, Cristian, a absolvit Facultatea de Psihologie, pe care a urmat-o, după ce în adolescență s-a apropiat de droguri. Acum tocmai primește primul lui salariu ca angajat la o agenție antidrog.
Cred că vă fac o surpriză mărturisindu-vă că volumul 5 al cărții Aripile demonului eu tocmai l-am citit. Există în această carte a dumneavoastră, la pp. 61-62, o scenă în care la Căminul „Maria Theresa“ „vin americanii“, adică fiul și nepotul. Cu o încadrare concretă, ați relatat cum vin americanii spre Avrig în 13 iunie, așezați la masa de taină de pe terasă. Cristian este „un zdrahon de talie medie, cu barbă deasă, neagră“. Exemplarul de carte pe care mi l-ați oferit va ajunge la Biblioteca județeană Astra din Sibiu, ca să poată fi citit de cei interesați.
Dialogul nostru se încheie aici. Vreau să vă spun că eu mă simt un om terminat. Căminul acesta va fi mutat într-o altă locație, la Gilău, pe o culme între păduri, și nu știu cum mă voi acomoda acolo.
Mă văd nevoită să vă corectez, stimate coleg, pentru că dumneavoastră nu sunteți deloc „terminat“, dar aveți o operă împlinită, ca autor al unor studii fundamentale de istoria literaturii române. Sunt sigură pe ceea ce afirm, pentru că le-am citit la vremea lor pe cele despre I.L. Caragiale, despre Mihail Sadoveanu sau Romanul romanului românesc, vol. I și II. Nu, nu sunteți „terminat“ și pentru că v-ați îndrăgostit de Gabi, asistenta de la Cămin, chiar dacă altora iubirea pentru femeia cu soț și 3 copii le poate părea imposibilă. Da, apreciez că este frumos să iubești la oricare vârstă, chiar și la senectute, la vârsta dumneavoastră de 86 de ani. Este ceea ce ne-o demonstrează și filozoful Mihai Șora, iubindu-și tânăra soție, acum când Domnia Sa a depășit 100 de ani. Ca să mă credeți că ceea ce spun eu chiar și gândesc, vă relatez o întâmplare îndepărtată în timp. Vă puteți imagina că am predat literatură română 51 de ani fără întrerupere. Atunci când eu aveam puțin peste 40 de ani și studiam cu elevii de clasa a X-a la liceu poezia de dragoste a lui Eminescu, entuziasmată, am afirmat la un moment dat că iubirea este frumoasă la oricare vârstă. Era exact ceea ce simțeam în acel moment și doream să-i fac și pe elevii mei să mediteze cu încredere la această perspectivă largă de viață emoțională. Deodată, un elev de vreo 15 ani mi-a dat o replică, pe care nu am uitat-o: „Apoi, tovarășă profesoară, la vârsta dumneavoastră mai puteți iubi numai patria!“ Am pufnit în râs și eu și colegii lui. Când ne-am revenit, i-am spus adolescentului, pe care îl luase gura pe dinainte, că sper să ne revedem la o întâlnire de 25 de ani de la terminarea liceului, ca să aflu ce iubește el la vârsta sa. Desigur patria, dar nu numai…
Sunt încântat că v-a plăcut cartea mea Aripile demonului, vol.5. Câmpia vrăjită.
Este o carte de o sinceritate liminară, scrisă cu o undă de umor care diminuează tensiunea emoției. Prin tehnica modernă pe care ați folosit-o, una proustiană (și regret că încă nu am citit și celelalte 4 romane care îl preced pe acesta), vă poziționați la intersecția dintre mai multe planuri narative. Astfel, în jurul personajului principal apar gravitațional persoanele care au dat sens existenței dumneavoastră în diferite etape ale vieții. Ați inițiat un reality show literar. Aflat în plin șantier, textul în sine apare pe computer și dispare, ca și când ar fi mânuit de un prestidigitator. Vă citez: „Iar am pierdut textul! Este a treia oară în ultimele două zile. Deci, Demonul nu se lasă. Lucrează! Dar nici eu nu mă las: iubesc viața, iubesc oamenii buni, pe cei răi îi compătimesc! Iubesc pe Lia pentru eternitate! Pe copiii și nepoții mei, la fel! O iubesc pe Gabi și nu mă las de iubirea asta: ea mă menține în viață! Dacă ieșim cu bine din această iubire, o voi iubi și pe ea în eternitate. Haideți, voi, forțe ale răului! Atacați-mă! Furați-mi textul! Vă desfid!“ Este aici un triumf al încrederii în viață, ce mi-l amintește pe Don Quijotte luptând cu morile de vânt. Dulcineea există și ea, luând în transfigurarea protagonistului chipuri diferite, de la Lia, cea de a doua soție a dumneavoastră, pentru care ați simțit o dragoste la valori absolute, la muza de moment care este Gabi. Ele sunt fundamental similare, în măsura în care întruchipează feminitatea. De ea, de feminitate nu concepeți să stați departe. Esența vieții, iubirea, nu trebuie trădată, pentru că ea este forța cosmică universală, cum zis-a Dante Alighieri în cuvintele sale memorabile. Haideți să le rostim împreună, stimate domnule profesor: „l’amor che move il sole e l’altre stelle“. Când credeți că vom face următorul pas de vals printre amintiri?
Numai dacă dumneavoastră veți reveni aici. Este posibil?
V-am spus că am două prietene de suflet în acest așezământ de lux, o profesoară și o actriță, pe care le-am vizitat frecvent. Când ne vom reîntâlni, vă voi aduce trilogia mea memorialistică America visului românesc. Lăsați-mă să cred că, așa cum scrieți de zor, dumneavoastră mă veți întâmpina cu o carte nouă. Așadar, nu dumneavoastră sunteți „terminat“, cum țineți să mă preveniți, ci terminată va fi o viitoare carte. Nu-i așa?
(Interviu-dialog cu regretatul scriitor Mircea Tomuș, realizat de Anca Sîrghie la Căminul de vârstnici „Maria Theresa“ de la Ocna Sibiului, 29 septembrie 2020.)