O antologie a mirosurilor: Osmé

Frumos e trandafirul când e-n floare, / însă mireasma doar îi dă temei“
(Shakespeare, Sonetul 54; traducere de Petre Solomon)

Antologia Osmé realizată de clasicistul și traducă ­torul Claudiu Sfirschi-Lăudat este în România primul florilegiu tematic privind rolul parfumului în literatură (și nu numai). Cuvântul (osmé), care desemnează în greaca veche mirosul (mireasmă sau duhoare) și simțul mirosului, apare în cele mai vechi texte. Aristotel îl folosea pentru a vedea la pitagoreici o forță dătătoare de viață, iar în Noul Testament pomenirile sale au deopotrivă sens literal și figurativ. Mirosul de tămâie, al sfințeniei „afierosite Domnului“, apare nu arareori (citatele din Biblie sunt din ediția 2001, în traducerea lui Valeriu Anania): „Fă-ți rost de mirodenii, rășină, oniha, galban mirositor și tămâie curată“ – Ieșirea 30, 34), ca și mirul de nard, cu care Maria a uns picioarele lui Iisus, sau săculețul „de smirnă și strugure de chiparos“ cu care e comparat iubitul în Cântarea Cântărilor (în timp ce iubita înmiresmează precum crinul între spini, cu gura de fagure și lapte). Mai important e însă rolul simbolic al miresmei (cei ce se mântuiesc îi sunt „lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos“ – 2 Corinteni 2, 15). Această bună mireasmă cristică avea să reducă la tăcere ambrozia zeilor: La Homer, Hera și Afrodita se spălau cu ambrozie și se ungeau cu uleiuri aromate, iar mirosurile profane făceau zeii, încă din Epopeea lui Ghilgameș, dar și în Despre sacrificii de Lucian din Samosata, să se adune ca muștele deasupra jertfelor, în fumul de cedru și mirt. Nici lumea de apoi nu era lipsită de realitatea mirodeniilor pământești: „miresme îmbătătoare / de sfinte mirodenii felurite“ (Pindar, în traducerea lui Ioan Alexandru). Mirosurile erau însăși esența celor ce sunt (Heraclit: „Dacă toate câte sunt ar deveni fum, nările le-ar putea recunoaște“).

În timp, statutul mirosului, relația sa cu omenescul (între amintire, emoție și afirmare a personalității) ca și inevitabilele sale implicații în societate și cultură s-au tot schimbat, pe măsură ce un nou Zeitgeist impunea o atitudine diferită. Creștinismul a adus lauda înfrânării (Sfântul Ioan Gură de Aur, în traducerea lui Claudiu Sfirschi-Lăudat: „Tu însă nu a parfumuri, ci a virtute trebuie să miroși“), ridicând mireasma smereniei, a rugăciunii și a conștiinței curate (Origene) deasupra tuturor celor profane. Islamul s-a arătat mai îngăduitor, consacrându-le și miresmelor profane dreptul la nemurire, în paradis (Abu-l Ala al-Maarri, Epistola iertării, traducere de Grete Tartler). Dar epoca modernă, redescoperind în mirosuri legătura cu intuiția și identitatea, a readus în deplină atenție importanța „nasului filozof“. Desigur, descoperirile chimiei au ușurat această revenire, căci nu mai era nevoie de atâta trudă pentru dobândirea materiilor prime. Fusese atât de dificilă dobândirea aromatelor, încât Herodot, în Istorii, creează adevărate basme pe seama culegerii lor din Arabia Felix. Istoricul vorbește de șiretlicuri și strădanii ieșite din comun, lupte cu lighioane ciudate, vânători fantastice ș.a. Cojile răsucite de scorțișoară, de pildă, erau obținute din cuiburile unor păsări, pe care acestea le construiseră în locuri inaccesibile. Vânătorii le dărâmau punând în preajmă hoituri de vite, pe care păsările le cărau sus. Cuiburile nu rezistau greutății și se prăbușeau, iar căutătorii se repezeau apoi să adune cojile. Prețioase ca diamantele – cucerite prin procedee asemănătoare în descrieri din Alixăndria sau din basmele arabe.

Autorul antologiei, el însuși traducător din elină și din limbile moderne, a selectat nu doar pagini de filozofie, proză și poezie, ci și fragmente din cărți de istorie, sociologie, antropologie, construind un traseu până în zilele noastre al preocupărilor pentru acest simț considerat astăzi, datorită legăturii sale cu intuiția, „al șaselea simț“. Desigur, nu e vorba doar de miresme, ci și de miasme, dar preocuparea pentru parfumuri (care în străvechime avuseseră o atribuire „aristocratică“, fiind cuvenite doar zeilor, regilor și nobililor, sau femeilor frumoase) e cea care a dus în lumea modernă la o diversificare a industriilor creative și, prin urmare, folosind toate descoperirile chimiei, la o democratică răspândire a lor. Mai ales în ultimele două decenii, după un Nobel în biologie pentru descifrarea mecanismelor olfacției, s-a declanșat un adevărat val de scrieri, colocvii, articole, filme etc., pe tema mirosurilor și a rolului lor în societate. Mirosul, care din punct de vedere filozofic, moral, științific, psihanalitic, fusese socotit oarecum inferior celorlalte simțuri (Platon, în Philebos, îl numește „mai puțin divin“ – traducere de Andrei Cornea) e reconsiderat datorită modului său de a influența sănătatea, cunoașterea, bunăstarea, comunicarea, cultura; nu în ultimul rând, datorită efectului său în marketing. Spusese, desigur, și Hipocrate că miresmele pot fi leacuri (iar în Evul Mediu se credea că pot apăra de epidemii), dar azi olfactoterapia a dezvoltat pe scară largă stimuli senzoriali care pot readuce unor grav bolnavi dorința de viață, alții care domolesc angoasele sau influențează comunicarea și relațiile. Fiind, datorită respirației, în strânsă legătură cu mediul înconjurător, mirosul are azi, într-o lume tot mai poluată, un rol de prim plan. Industria, știința, administrațiile acordă tot mai multă importanță „odorizării“ locurilor publice, vehiculelor ș.a.m.d. Despre parfumul care armonizează, care este el însuși iradierea unei energii, vorbește și Mădălina Diaconu în Despre miresme și duhori. O interpretare fenomenologică a olfacției.

Prezenta antologie, deloc ușor de alcătuit (nu numai dată fiind amploarea subiectului, ci și dificultatea obținerii drepturilor de publicare a unor texte), subliniază faptul că o bună cunoaștere a mirosurilor constituie un act cultural și aduce, ca mărturii relevante pentru înțelegerea acestuia, fragmente esențiale din textele unor oameni de știință și cultură, filozofi, scriitori, osmologi, între care și mulți români. Unii dintre aceștia din urmă fuseseră citați în cartea lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română: Macedonski, Bolintineanu, Mateiu Caragiale ș.a. Dar, în afară de cunoscuții clasici sau de Minulescu (mare iubitor de parfumuri, cu a sa celebră Romanță a Rozinei: „Guerlain a botezat parfumul Voilà pourquoi j’aimais Rosine“. Amor cântat de cititori și astăzi „în blondul cupelor de crin“…), în afară de previzibilii Arghezi sau G. Călinescu, antologia aduce fragmente relevante din opera lui Petru Creția, Mircea Cărtărescu, Michael Hăulică, Vasile Ernu, Gellu Naum, Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Horia-Roman Patapievici și mulți alții. E o antologie eclectică de scrieri universale, între care cele românești cu nimic mai puțin strălucitoare.

Câteva teme de meditație se reliefează după lectura acestei cărți, cu pagini din marii antici sau medievali, cu fragmente din Balzac, Carlyle, Andersen, Flaubert, Dostoievski, Tolstoi, Zola, d’Aurevilly, Maupassant, Goncourt, Villiers de l’Isle-Adam, Wilde, Fouquier, Whitman, Baudelaire, Rimbaud, Kavafis, Rilke, Proust, Huxley, V. Woolf, Musil, Kazantzakis, Freud, Pessoa, Sartre, Bachelard, Marcuse, Calvino… și mulți, mulți alții. Una dintre acestea e tema bunilor traducători în română. Citiți la rând, în asemenea carte, sare în ochi numărul lor mare din perioada comunismului, când, în ciuda unor intervenții ale cenzurii chiar și în acest domeniu, în România a fost un boom al traducerilor – și multe au rămas la înălțimea cerută astăzi. Altă temă e rolul mirosurilor în construcția identității. Dacă încă din cele mai vechi timpuri se vorbea de parfumuri pentru femei și pentru bărbați (Athenaios, în Banchetul înțelepților, spune că Socrate ar fi zis, când se ceruseră și parfumuri la masă: „Nici gând. Așa cum, în cazul vestmintelor, unele i se cad femeii, altele, bărbatului, tot așa e și cu mirosurile: unele sunt potrivite pentru femei, altele, pentru bărbați. În plus, sclavul și omul liber, odată unși cu uleiuri parfumate, încep îndată să miroasă la fel“ – traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat). În ziua de azi, identitatea ambiguă e dată și de parfumurile unisex atât de frecvente pe piață. Ar fi tema umorului necesar chiar într-o antologie atât de gravă, care nu ocolește miasmele războiului și morții. Autori ca Cervantes (Sancho Panza automirosindu-se când credea că o adulmecă pe Dulcineea), H.C. Andersen în drumul prin Italia (descrierea unui nobil care puțea, stricându-le celor din trăsură călătoria) sau G. Călinescu (Stănică Rațiu turnând pe el o întreagă sticlă de parfum) sunt doar câteva exemple dintre cele prin care antologatorul a avut grijă să descrețească frunțile.

O temă provocatoare mi se pare afirmația multor scriitori importanți, că mirosurile nu pot fi descrise în cuvinte. Poate că nu toate limbile au „cuvinte destule“, dar în română sunt. Textele incluse o dovedesc.