Corespondență din Paris: Expoziție Baudelaire la Biblioteca Națională a Franței

În 2021 s-au împlinit două sute de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire, iar Biblioteca Națională a Franței s-a gândit să celebreze acest moment organizând o expoziție consacrată poetului. Denumită „Baudelaire. Modernitatea melancolică“, expoziția, terminată la mijlocul lunii februarie, reține atenția prin calitatea obiectelor expuse: picturi, litografii, acuarele, manuscrise, scrisori, ediții princeps, fotografii recompun universul secolului în care a trăit scriitorul, precum și un cadru intim, care este cel al scriiturii, ori de gândire și inovație, când ne referim la critica de artă.

Tema generică a expoziției suscită însă unele semne de întrebare. Conceptual vorbind, conjuncția dintre modernitate și melancolie nu este tocmai clară, deși ambele sunt axe indeniabile ale personalității și creativității baudelairiene. Ce deranjează atunci în această solidaritate sui generis a celor doi termeni? Ideea de melancolie (melaina cholè, în traducere „umoarea neagră“) este prezentă în cultura europeană încă din epoca Antichității clasice, Hipocrate vorbește despre ea în aforismele și tratatele ce-i aparțin. Considerată la început drept una din cele patru umori al căror echilibru asigură starea de sănătate a individului, ea ajunge, sub pana lui pseudo-Aristotel (autorul capitolului XXX,1 din Probleme, în care este avansată această idee, este probabil Teofrast), să devină definitorie spiritului excepțional (perittos), omului de geniu cu alte cuvinte. Deși termenul apare în discursul medical al Antichității, el este prin urmare destul de repede integrat filosofiei, încă din această perioadă caracterul melancolic devenind o noțiune curentă în definirea personalității unui individ cu predispoziții în acest sens, manifestând adică teamă și tristețe. Cert este că, traversând Evul Mediu, Renașterea și epoca romantică, melancolia rămâne un concept unic și în același timp polimorf, a cărui modernitate, imperceptibilă astăzi căci revolută, se reînnoiește cu fiecare schimbare de paradigmă. Iar Baudelaire, care se consideră un melancolic, este autorul unuia din poemele reprezentative pentru ideea de melancolie, numesc aici Le Cygne, publicat în ediția a doua, din 1861, a Florilor Răului.

Cât despre modernitate, este cât de poate de adevărat că Baudelaire o definește în Le peintre de le vie moderne (publicat în „Le Figaro“ în anul 1863), un extraordinar eseu consacrat lui Constantin Guys, artist și ilustrator din epocă, pe care Baudelaire nu a apucat să-l includă în Salonul din 1859. Vorbind despre desenele și acuarelele lui Guys, Baudelaire observă preponderența modei în opera pictorului și în același timp o realizare estetică aparținând artei dintotdeauna. Artistul este într-o permanentă căutare. Ceea ce el caută este o esență poetică, deși cuprinsă în datul ei istoric, ceea ce este etern în caracterul tranzitoriu al modei. Această definiție a modernității se aplică așadar artelor plastice, altfel spus unui câmp restrâns, iar acest lucru nu înseamnă nicidecum că termenul are aceeași sferă semantică cu ideea actuală de modernitate. De altfel, fiecare epocă, înscrisă în propria ei actualitate, este modernă în raport cu trecutul, cel puțin în ceea ce privește moda. Cu toate acestea, termenul este prezent și în alte domenii ale culturii și civilizației. Și este firesc să fie așa.

Acestea fiind spuse, expoziția în sine merită toată atenția. Prezentată sub forma unui parcurs tematic, ea începe cu portretul lui Baudelaire realizat în 1844 de un elev al lui Delacroix, Emile Deroy, prieten al poetului. Pictura este bine cunoscută, reproducerile ei sunt omniprezente în manuale și lucrări ilustrate despre melancolicul poet parizian. Tot în această primă sală, o serie de treisprezece gravuri de Delacroix, artist pe care Baudelaire îl admira fără rezerve, reproduc scene din Hamlet pe care, detaliu interesant, poetul le prinsese în cuie, neînrămate, pe pereții apartamentului său din Hôtel Pomidan, situat în insula Saint-Louis, după cum relatează Théodore de Banville în urma unei vizite făcute în 1855. Coordonatele tematice se întrețes în ansamblul expoziției, planul de referință – melancolia și modernitatea – structurând concepția generală a evenimentului. Pot fi amintite aici, printre temele principale exilul, rătăcirea, călătoria, în genere tot ceea ce, într-un fel sau altul, este legat de melancolie, ilustrate prin poeme, prime publicații în presa epocii, cum ar fi spre exemplu L’ivresse du chifonnier, scris în 1852 și publicat în revista oenologică „Jean Raisin“ în 1854, înainte de a apărea, în versiune definitivă, în Les Fleurs du Mal (1857) sub titlul Le vin des chifonniers. În plus față de edițiile originale ale volumelor, sunt expuse și exemple de șpalturi, corectate desigur de mâna lui Baudelaire, care ilustrează mai ales acribia poetului, căruia nu-i scăpa nicio incongruență în pagina culeasă, nici măcar de ordin strict tipografic, dar în egală măsură răbdarea editorului Poulet-Malassis, greu pusă la încercare de perfecționismul lui Baudelaire. Este totuși de mirare faptul că anumite texte, care ar fi ilustrat excelent temele majore, cum ar fi melancolia sau modernitatea, nu sunt suficient puse în valoare și nici comentate. Mă refer aici la eseul despre Constantin Guys și, în plus față de cele patru consacrate spleen-ului, la Le Cygne, pe care Jean Starobinski îl consideră drept text de referință al melancoliei la Baudelaire. Recitările abil amenajate în spații restrânse și discrete, altminteri excelente, se opresc la Albatros, a cărui transparență simbolică i-a asigurat celebrului poem succesul didactic, și la fragmente din scrisori către mama poetului. Desigur că nivelul de elaborare al expoziției conduce la o pluralitate tematică iscusit gândită și atrăgătoare, nelipsite fiind aici exotismul, poetica morții, dandysmul, râsul și caricatura, ba chiar poetica orașului, inspirată de poemele din Tablourile pariziene, introduse în a doua ediție a Florilor Răului.

Dandysmul este ilustrat de capitolul ce-i este dedicat în Le peintre de la vie moderne, un text de numai câteva pagini, dar a cărui intensitate este exemplară pentru definirea tipului de eleganță și rafinament indisociabil legat de un ideal estetic ce se răsfrânge în fiecare acțiune a personajului care nu acceptă nicio formă de vulgaritate. Multe din personajele lui Constantin Guys au alură de dandy; este vorba de siluete evanescente, abia creionate ori schițate de capriciile penelului, alături de care doamne distinse își plimbă suav aparența grațioasă pe elizeele câmpii pariziene. Cum critica de artă este un domeniu de predilecție al creației baudelairiene, o serie importantă de picturi, acuarele, gravuri, fotografii etc. surprind diferite momente din viața familiei și a poetului. Portrete ale tatălui și al mamei, al doamnei Sabatier, curtată de Baudelaire, dar și al generalului Aupick, detestat de fiul vitreg, sunt prezentate, la care se adaugă portretul autorului realizat de prietenul Gustave Courbet, caricaturile lui Nadar, autoportrete. Baudelaire a fost un mare admirator al lui Charles Meryon, autor al unei serii de gravuri intitulate Eaux-fortes sur Paris (1852), cărora criticul de artă le-a consacrat două pagini în Salonul din 1859. O parte din ele au fost expuse, între care cea care reprezintă vechea morgă, gravată de Meryon înainte de a fi demolată. Baudelaire avusese intenția de a edita unele poeme proprii cu ilustrații din această serie, proiect care nu a putut fi realizat.

Ultima secțiune a expoziției cuprinde o mare parte din fotografiile scriitorului, realizate de Charles Neyt, Etienne Carjat și Félix Tournachon, zis și Nadar. Cu ultimii doi, poetul întreținea relații apropiate, ba chiar Nadar a scris și un opuscul despre prietenia lui cu Baudelaire. Se cunosc în jur de cincisprezece portrete fotografice ale poetului, cam tot atâtea ale lui Théophile Gautier și ale lui Alexandre Dumas. Pentru epocă, este mult, deși fotografia este apreciată în epoca lui Napoleon al III-lea, iar lumea bună, în loc să pozeze pentru un portret realizat pe pânză, preferă să meargă la fotograf. Neașteptat este totuși faptul că Baudelaire se declarase, într-un articol inclus în același Salon din 1859, un adversar categoric al fotografiei, căreia îi nega statutul de artă, considerând-o refugiul pictorilor ratați. Cu toate acestea, frecventează studiourile lui Nadar și Carjat, din prietenie desigur, adesea fără intenția de a se lăsa pozat. Dacă avem astăzi o imagine precisă a autorului Florilor Răului, aceasta o datorăm relațiilor amicale cu cei doi fotografi.

În fine, ar fi interesant de amintit că există și un catalog al expoziției, tipărit în bune condiții grafice de Editura Bibliotecii Naționale a Franței, care cuprinde reproduceri ale documentelor și articole demne de toată atenția. Printre semnatari, am putea enumera pe Antoine Compagnon, care nu are nevoie de nicio prezentare (Baudelaire moderne et antimoderne), André Guyaux, specialist în Rimbaud și Huysmans, cu o contribuție legată de tema generală a expoziției (Exils, voyages, errances, flâneries) ori Rémi Brague, care scrie despre imaginea baudelairiană. Desigur, alte articole atacă alte dimensiuni, unele de ordin artistic, cum ar fi tema pariziană la Baudelaire și Meryon, ori dandysmul, caricatura, fotografia. Rămâne impresia că din orice direcție ar fi abordat, Baudelaire e inepuizabil, că el este un continent a cărui cartografie e peisajul însuși al literaturii secolului douăzeci.