Ciocnirea preconcepțiilor

Zülfü Livaneli, născut în anii celui de-Al Doilea Război Mondial în regiunea Konya din Turcia, un cunoscut creator în domeniile literaturii, muzicii și cinematografiei, totodată un incomod om politic și un activist pentru drepturile omului, un promotor al dialogul cu Grecia și un om cu viziuni neînchistate în ideologii, construiește în Serenadă pentru Nadia (roman proaspăt apărut în limba română la Humanitas Fiction, dar scris în 2011, al cincisprezecelea în ordinea apariției după debutul remarcabil cu Arafat’ta Bir Çocuk/ Un copil în Purgatoriu din 1978) profilul unei la fel de neconformiste tinere într-o societate cu viziuni radicale, dispusă să pună punct unui traiect al propriei vieți pentru a se implica într-un amplu și provocator proiect de descoperire a unei istorii zbuciumate care depășește granițele propriei țări, în paralel cu descoperirea de sine. Maya Duran, în vârstă de 36 de ani, angajată a Universității din Istanbul, divorțată și mamă a unui băiat de 14 ani, Kerem, este desemnată să se ocupe de primirea unui visiting professor de la Universitatea Harvard, Max Wagner, în vârstă de 87 de ani, care se dovedește a fi avut o intensă experiență personală și profesională în Istanbul în primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial în Turcia. Întâlnirea cu Wagner nu va schimba numai perspectiva asupra unei istorii ascunse de autorități, care avusese efecte directe asupra familiei acestuia: străbunicul său patern era de origine armeană, iar părinții săi fuseseră masacrați în genocidul din 1915; familia bunicii materne fusese masacrată de rușii cărora le-a fost predată, la insistența Marii Britanii și cu acordul Turciei, pentru simplul fapt de a fi fost turci din Crimeea, înscriși în Regimentul Albastru, care s-au opus anexării peninsulei. Această întâlnire va așeza într-o altfel de lumină decât cea a istoriografiei oficiale inclusiv perspectiva eroinei asupra propriei vieți și a propriei datorii de a scoate de sub vălurile ideologice ale autorităților episoadele nedorite. Livaneli nu aduce lumină numai asupra istoriei Turciei, imposibil totuși de tăinuit: „Toate familiile din Turcia au asemenea taine. Dacă o țară își pierde mai bine de jumătate din populație, faptul acesta n-are cum să nu se răsfrân gă și asupra familiilor care o alcătuiesc“ (p.145), ci și asupra altor țări, spre exemplu a Germaniei, care și-a asumat victimele nazismului, dar și a Marii Britanii, Rusiei sau României, ultima în ipostaza de a nu își asuma vinile pentru Holocaust. Cazul vasului Struma, îmbarcat la Constanța cu 769 evrei care urmau să ajungă în Palestina, scufundat în apropierea Istanbulului de o torpilă lansată de pe un submarin sovietic, este unul care, în ciuda eforturilor unor autori români, precum Doina Jela, de a o readuce prin docu-ficțiune povestea în lumina adevărului în Efectul fluturelui, atrage atenția asupra modului în care o poveste oficială convenabilă și călduță, cea a neimplicării în Holocaust, a fost de preferat de opinia publică românească. Pe același vas pe care îl descrie la plecarea din Constanța Doina Jela este îmbarcată și Nadia, soția evreică a germanului Max Wagner.

Mai mult decât povestea personajelor, împletindu-și destinele și descoperindu-se pe sine într-un 2001 mult prea îndepărtat de anii rememorării pentru Max, 1939-1941, romanul Serenadă pentru Nadia este povestea vinilor care continuă să fie neasumate, a vinilor colective. Personajele își întrepătrund poveștile pentru a crea premisa așezării dezbaterii la nivelul necesar despre istoria ascunsă, despre identitățile ascunse, despre vălul care acoperă orice formă de impuritate a sângelui.

Emoția însoțește lectura nu numai pe palierul implicării afective la nivelul relațiilor destrămate prin inserția brutală a istoriei în viața indivizilor, ci și în parcurgerea, pe cărările încețoșate ale istoriei, a dramelor care au permis, mai târziu, multiplicarea sau chiar amplificarea lor. Într-un spațiu multicultural prin excelență, Istanbulul musulman, creștin și iudaic în proporții diferite de-a lungul istoriei, Istanbulul ca întretăiere de căi rutiere și maritime, de legături între Levant și Occident și între Balcani și Rusia, povestea lui Livaneli are o încărcătură specială, îmbracă haina vaporoasă a unei muzici liniștitoare cu inserții vibrante, percutante, ascunse sub armonicele principale. Serenadă pentru Nadia este scrisă pentru a tăinui și ea, parcă, rădăcinile amare ale sufletului, la fel cum istoriografia oficială turcă tăinuiește istoria, alterând identitatea, dar ascunzând prin aceasta și pornirile vindicative ale celor în care ar putea clocoti revolta:

Ultimul meu gând înainte de a adormi s-a îndreptat spre biata noastră bunică dinspre mamă. Trăise niște lucruri înspăimântătoare, dar nu ne destăinuise nimic. De fapt, în multe case din Turcia domnea o astfel de tăcere, nu se vorbea niciodată despre trecut! Era ca și cum, dacă ai fi vorbit despre întâmplările acelea înspăimântătoare, le-ai mai fi provocat o dată…

Oare faptul că, în Turcia, se acorda prioritate mai degrabă mușamalizării problemelor decât rezolvării lor, indiferent de natura subiectului ori de instituția implicată, să fi fost tocmai o consecință a acestei deprinderi? […] Nu știam dacă era bine sau rău. Fuseserăm crescuți cu ideea de a nu dușmăni pe nimeni. Acesta era aspectul pozitiv, dar, pe de altă parte, eram îngrozitor de ignoranți cu privire la propriul trecut (pp. 174-175).

Revenind la romanul lui Zülfü Livaneli, care proiectează în planul acțiunii o investigație a tinerei Maya Duran privitoare la misterul care îl înconjoară pe profesorul Max Wagner, parcursul în lectură, deși incitant, nu este neapărat centrul de greutate al operei. Lectorul va fi descoperit, probabil, înotând în apele textuale ale romanului, care este misterul profesorului german, unul dintre oamenii de știință născuți în Germania și retrași pe malul Bosforului pentru a contribui la consolidarea primei universități a Turciei moderne. Ceea ce asigură lectura pe nerăsuflate a cărții este însăși maniera în care, descoperindu-se pe sine odată parcurgând diferitele straturi ale istoriei, lectorul se raportează la propria identitate. Romanul Serendă pentru Nadia este o poveste despre condiția umană, iar această construcție, rafinată și complexă, asigură nu atât parcurgerea demersului liniar în descoperirea misterului lui Max Wagner, bătrânul profesor german care nu s-a mai întors niciodată în patria sa după experiența de la Istanbul, cât mai ales parcurgerea traiectului sinuos spre interioarele fiecărui lector în parte. În fața romanului, lectorul își va pune problema condiției umane ultragiate, va afla rolul pe care îl poate avea haina identitară, descoperind o scriitură de o profunzime emoțională aproape inegalabilă, în care povestea de dragoste dintre Max și Nadia și asumarea de către Maya a identității multiple: Maya-Ayșe-Nadia-Mari, a femeii care, indiferent de originea sa: turcă, crimeeană, evreiască sau armeană, este supusă cumplitei presiuni a istoriei, sunt atractorii stranii într-un sistem complex și haotic, singurele elemente predictibile dintr-un imens ocean de efecte ale opresiunii istoriei asupra ființei umane. Serenadă pentru Nadia nu este o simplă angajare auctorială, ci și un exercițiu de sinceritate. Prin vocea Nadiei, cea care își asumă și spunerea poveștii – „în definitiv, nu sunt scriitoare“, spune ea pe parcursul scrierii în zborul de Boston, iar povestea nu este spusă neapărat pentru că este frumoasă, ci pentru că e necesară – Zülfü Livaneli își propune să scoată din acest tăvălug impresionant al istoriei, redat cu acuratețe și în urma unei documentări consistente, nu numai faptele oficiale, nu numai figurile publice care populează propriul roman, cu faptele lor bune sau rele, cu comportamentul profund uman sau monstruos al lor, ci mai ales ființa umană care contează prin simpla ei calitate de om. Omul devine punte între identitățile sale multiple ca parcurs în istoria personală și în istoria mare, ca pendulare între prezentul care ar presupune transmiterea culturii și cultura menținută în necunoaștere – personajul Maya devine, pe parcursul romanului, și traducător al lucrării Mimesis al lui Erich Auerbach, fost coleg al lui Max la Universitatea din Istanbul – și trecutul care continuă să ascundă adevărurile profund umane, pe care autoritățile îl aruncă la coșul de gunoi al istoriei. Nu despre „ciocnirea civilizațiilor“ – formulă consacrată grație profesorului Samuel P. Huntington (prieten al profesorului Wagner) – este vorba în această rescriere a istoriei cu accent pe om, nu pe mecanismele statului, nici măcar despre „ciocnirea ignoranței“ a lui Edward Said, idee emisă în chiar anul în care are loc acțiunea romanului, ci despre o „ciocnire a preconcepțiilor“, bazată pe perspectiva lui Said, teorie pe care o împărtășește Livaneli și căreia îi alocă paternitatea încercatului personaj Maximilian Wagner. Serendă pentru Nadia este invitația lui Livaneli la umanitate și dialog, atâta vreme cât „toate popoarele, toate culturile au anumite idei preconcepute cu privire la alte popoare ori culturi“ (p. 53). „Valoarea omului decurge din simpla sa calitate de om“ (p. 53) este concluzia lansată ca ipoteză încă de la începutul demersului său scriitural și de personaj public, dar și de la începutul romanului Serenadă pentru Nadia.