Evoluție, involuție, uitare

Kornél Mundruczó a primit premiul FIPRESCI în cadrul Festivalului Internațional de film de la Vilnius, „Kino Pavasaris“ pentru filmul său Evolution. Axat pe raportul dintre memorie și identitate și avându-și punctul de plecare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, filmul este construit ca un triptic unde lectura se face de la stânga la dreapta, cronologic implicând mai mult de trei generații. Primul episod este aproape suprarealist, desprins parcă dintr-o piesă de Eugen Ionescu sau de Samuel Beckett, cu o pronunțată notă teatrală. Într-o încăpere sumbră, o cameră de gazare, câțiva muncitori în salopete, poate foști deținuți, încearcă să spele pereții și podeaua cu apă. În mod evident, nici podeaua, nici pereții nu pot fi curățați, răul nu poate fi exorcizat prin simulacrul de sfeștanie pe care-l fac salahorii. În schimb, în fisurile din pereți, în crăpăturile din podea, în gurile de canalizare, cei trei descoperă fâșii de păr, iar oroarea descoperirilor macabre li se poate citi pe chip. Din ceea ce pare o gaură de aerisire zidită de pe care cade tencuiala cei trei scot păr de grosimea unui odgon pentru ca în cele din urmă un plâns de copil să-i ghideze către una dintre canalizări. De acolo scot o fetiță pe care o încredințează soldaților și putem vedea abia atunci scene de război și lagărul de concentrare în toată amploarea lui, adevărată uzină a morții cu numeroasele sale barăci. Cum vom afla, suntem la Auschwitz, iar scena suprarealistă care s-a consumat evocă teroarea care bântuie locul.

Cel de-al doilea episod ne plasează cronologic în Ungaria postcomunistă și vizează relația tensionată dintre o mamă foarte în vârstă, Eva (Lili Monori), și fiica ei, Lena (Annamária Láng). Dialogul dintre ele revelează un fapt, bunica este fetița găsită în canalizare de către cei trei bărbați și împreună cu mama ei au supraviețuit Auschwitz-ului și temutului doctor Mengele. Această istorie este povestită de bunică și ea constituie un episod la fel de straniu, dacă nu suprarealist precum cel anterior, dar de o altă factură, una ontologică, acolo unde absurdul se varsă în existențele năruite ale unor oameni. La suprafață, conflictul dintre mamă și fiică este generat de refuzul mamei de a-i încredința actele doveditoare care să certifice originea evreiască a familiei. Fiica divorțată vrea să emigreze în Germania și să beneficieze de statutul pe care i-l conferă statutul de evreică în contextul Holocaustului. Dialogul dintre mamă și fiică scoate la iveală istoria cumplită a familiei, a copilului născut la Auschwitz, supraviețuind miraculos atenției speciale acordate de doctorul Mengele mamei ei. Istoria personală a mamei și a bunicii relevă o experiență a traumei care a modelat cele două caractere, care a generat comportamente deviante sau cel puțin bizare, care și-au pus amprenta asupra Lenei. Regizorul plasează cu multă subtilitate istoria personală în aceea teribilă a poporului evreu confruntat pentru prima oară, dincolo de transformarea identității sale în stigmat, cu un program sistematic al desființării sale. Avem două suflete tari, mamă și fiică, într-un moment în care reproșurile se întâlnesc cu explicațiile, într-o confruntare redutabilă. Pentru fiică, identitatea evreiască reprezintă un pașaport pentru o lume mai bună, pentru mamă ea presupune o experiență-limită, cea a supraviețuirii sale prin abnegația și tenacitatea propriei mame, împotriva tuturor probabilităților. Mama este o supraviețuitoare, așa cum mama ei a fost una. Manifestarea sentimentelor a constituit un fapt secundar, în locul lor Eva a dobândit o înțelepciune a supraviețuirii transformată într-o pedagogie severă pentru fiica ei Lena care-i reproșează duritatea. În fapt, o autentică dragoste le leagă pe mamă și pe fiică, dar ceea ce le desparte este înțelegerea. Chiar și povestite, experiențele limită fac parte din altă lume, închisă, înfricoșătoare, inexplicabilă. Și acest episod se închide la modul suprarealist cu apa care țâșnește din toate părțile inundânt tot apartamentul.

Al treilea episod aduce în discuție ultima generație, cea a nepoților, mama, Lena, și fiul, Jonas (Goya Rego), locuind la Berlin, unde mama are relații pasagere cu diverși bărbați, iar fiul învață la o școală germană. Asupra fiului planează bănuiala mamei că ar fi dat foc școlii din greșeală. Băiatul se atașează de o fată musulmană, Yasmin (Padmé Handemir), tunsă chilug de către tatăl său pentru faptul de a-și fi vopsit părul. Și el, și ea sunt victime ale bullingului școlar, fără a fi identificați însă printr-un stigmat rasial. În privința incendiului se ajunge la o confruntare dintre mamă și fiu care poate fi privită în oglindă cu cea dintre mamă și fiică. Deși protejată, identitatea evreiască, cu moștenirea traumatică a familiei devine un inconvenient pentru tânărul care nu se vrea identificat astfel, printr-o discriminare pozitivă. Altfel Jonas, ca mulți adolescenți care se simt neînțeleși, se refugiază în universul horror al filmelor cu zombi. Adolescentul își lipește fâșii de plastic pe față închipuind răni supurânde, descompunerea cărnii la personajele îndrăgite. Dezumanizarea pe care o joacă nu este una reală, ci un reflex consumerist, expresie a unei alienări într-un proces mai complicat al căutării de sine.

Ceea ce este dramatic în filmul lui Mundruczó ține nu de trauma propriu-zisă, ci de reverberația ei, iar ceea ce e neliniștitor ține nu de o reîntoarcere a refulatului, a violenței în societatea germană, ci de ștergerea ei din memorie, nu de către inamici ideologici, ci de către reprezentații unei generații care nu mai are nimic în comun cu ceea ce a fost. Evoluția la care face referire titlul filmului lui Mundruczó este una care vizează raportul dintre istorie și memorie, dintre identitate și alteritate, dintre generații. Monstruozitatea Holocaustului, redată printr-un episod suprarealist al părului care iese de peste tot în camera de gazare, s-a transformat în monstruozitatea kitsch a pop-culture-lui. „Îngerul morții“, cum a fost supranumit doctorul Mengele, se transformă într-un zombi de mucava, tinerii își abandonează identitățile ca expresie a relației cu familia, cu credința, cu istoria, identitățile tari, pentru că îi încurcă, pentru că așează piedici acolo unde ei nu văd niciuna, pentru că nu au sens. Este aceasta o evoluție? Înclin să cred că Mundruczó păstrează termenul într-o deplină ambiguitate. În fond, femeia care-și protejează copilul în cel mai ostil dintre medii este un produs al evoluției, iar interesul doctorului Mengele pentru cazul ei ține de secretul rezistenței speciei, copilul născut în lagăr și nevoit să trăiască într-o familie de evrei în timpul regimului comunist, într-o comunitate preponderent xenofobă și antisemită evoluează în sensul adaptării sale la mediu. Fiica condusă de un instinct puternic părăsește țara pentru a oferi fiului șansa de a trăi într-o lume mai bună, iar pentru aceasta are nevoie de pașaportul identității evreiești de care se folosește fără scrupule. Fiul vorbește limba germană, se consideră german, iar pentru el identitatea evreiască este inutilă, atunci când nu este o povară. Filmul se închide cu sărutul unor adolescenți care nu știu cine sunt, islamici, mozaici sau nu le pasă de ceea ce sunt, dar care se iubesc și vor să fie lăsați în pace să o facă. Aceasta este o evoluție!