Lui Alexander Baumgarten, profesor de istoria filosofiei medievale la Universitatea „BabeșBolyai” din Cluj-Napoca, i-am urmărit de-a lungul anilor isprăvile, impresionată de eleganța gesticulației sale în teritorii pentru multă lume exotice. Îngrijește ediții, traduce și comentează aplicat opera unor autori precum Aristotel, Plotin, Augustin, Toma din Aquino, coordonează, la Polirom, colecția „Biblioteca medievală” (45 de volume bilingve din autori medievali din tradiția latină, greacă, arabă sau franceză veche). A publicat studii și eseuri asupra filosofiei antice și medievale, a coordonat, împreună cu Anca Vasiliu, traducerea și adaptarea în limba română a impresionantului Vocabular european al filosofiilor: dicționarul intraductibilelor (coord.: Barbara Cassin), adăugând ediției originale „articole și note complementare specifice vocabularului filosofic românesc”, de la unele de sinteză precum Română (limbă) sau Vocabularul filosofic românesc, până la intrări privind specificul vocabularului conceptual românesc: „spațiul mioritic”, „diferențiale divine”,„forme fără fond”, sau cuvinte precum „dat”, „ispită”, „întru”, ori „aidoma”, „cuget”, „har”, „fire”, „noimă”, „rost”, „soartă” etc. Am avut prilejul să ascult o captivantă conferință de Ziua latinității la Filiala clujeană.
Restul ca problemă a filosofiei (Polirom, 2021) e un mic eseu-elogiu gândirii scormonitoare. Cunoscător de limbi și literaturi vechi și moderne, profesionist al filosofiei, ne propune o excelentă demonstrație de gândire care se gândește pe sine gândind, exploatând și reflexivul verbului românesc, a se gândi, prin forma căruia te gândești pe tine și lumea într-o aceeași mișcare a gândului activ. Formula declanșatoare a densului eseu e discret matematică, de reductio ad absurdum. Când se întreabă dacă restul poate fi adjudecat de filosofie, el știe deja, ca gânditor profesionist pasionat, că totul poate fi/deveni problemă de meditat și de întors pe toate fețele. De îndată ce gândul tău dă o temă lumii – fie ea aparent umilă prin comparație cu marile teme esențiale: timp, spațiu, viață, moarte, gând –, lumea se supune și furnizează dovezi în lanț susținând presupunerea ta. Gândirea ațintită sprijinită pe bibliotecile străbătute are uimitoarea capacitate de a vedea ceea ce nu este sau nu este încă în seama lucrurilor pe care le știe deja, capacitate înrudită cu inventivitatea, creativitatea, dar și cu fantezia. E o gândire fără stare, curioasă, exploratorie, niciodată definitivă, una care apelează la rațiune, la logică. Independentă și îndrăzneață.
Alexander Baumgarten e mintea care știe să se întrebe molipsitor, prinzându-te în mrejele sale. „Nimic mai izbitor pentru mintea mea decât să gândesc restul. Pus înaintea minții, el nu îmi apare niciodată întreg, ca să îl arăt. De îndată ce încerc să îl definesc, mereu ceva rămâne în afara gândirii înseși, poate tocmai ca să o lase să fie gândire” [s.m. IP]. Ne sugerează de la început o splendidă definiție a gândirii in progress, care luminează „sporind a lumii taină” (mințile noastre, spune A.B., funcționează ca niște lanterne: deschid un con de lumină cu întrebări care „fixează odată cu rostirea lor zona de neatenție, care rămâne în umbră și care însoțește natural orice fascicul de lumină”), căci, gândind, „rămâne ceea ce nu am gândit încă sau ceea ce deja am lăsat în urmă, sau rămân tocmai eu, cel care mă retrag dinaintea lui ca să îl pot arăta”. Gânditorul nesățios (vezi „obișnuința minții mele de a fi înfrântă în elanul ei de a consuma tot ce îi iese în cale o face să resimtă anxios și continuu că mereu rămâne «ceva ce ne scapă»”) vede în rest chiar motorul care mișcă lumea și „polul cunoscător” deopotrivă. „Restul nu este, așadar, produsul gândirii, ci ceea ce rămâne încă de gândit ori de câte ori ai făcut-o deja și pe care mintea nu îl poate niciodată dizolva… pentru că pur și simplu el este, în sens absolut, ceea ce rămâne după ce mi-am exercitat toate puterile de cunoaștere”. Gândirea integrală e una fără capăt, căci tot ce nu cuprinde încă e universul însuși cu toate tainele lui „neesplicate”. Desenul din copilărie cu „câinele cu coada întoarsă peste cap, de care atârnă o hrană ce-l face să alerge după ea la nesfârșit, formând din obiectul dorit un câmp al dorinței infinite” e înrudit cu nebunul din poezia lui Camil Petrescu: „Un nebun încearcă, până la exasperare, / Ocolind o casă pe el însuși să se prindă”, ocolul fiind încercare fără sfârșit. În această mare provocare, e și o „plăcere narcisiacă”, bucuria de a gândi lucrurile cu mintea ta (deși „nu le sunt chiar subiect, ci doar mă gândesc la ele”). Durata prelungă, infinită a gândirii filosofice nu intră în contradicție cu acumularea venerabilă a tradiției. Iată-l luat de martor pe Seneca, în Epistola 64 către Lucilius: „Rămân încă multe de făcut și multe vor rămâne în continuare și nimeni, chiar peste o mie de ani, nu va ajunge să nu mai poată adăuga nimic […] chiar dacă cei din vechime au descoperit totul”. Eminescu știa că nimic „nu este gata ca o fotografie, ci devine prin aceea că sunt puteri constructive în noi…” (ms. 2257). Încheierea, definitivul, atotputernicia sunt încremeniri și handicapuri. Dumnezeu însuși e Marele rest, zona rămasă în umbră încă nerevelată minții omenești. A.B. citează din Cartea celor 24 de filosofi: „Dumnezeu este întunericul rămas [s.A.B.] în suflet în urma fiecărei iluminări”.
La tema restului, răspund nenumărate zone ale existenței umane, înalte și umile deopotrivă. Eseul e de o densitate copleșitoare. La fiecare pagină simți nevoia să exclami, să intervii, să comentezi. Restul văzut ca „sumă a posibilităților nerealizate, dar puse deoparte «la păstrare»” e ilustrat în „splendida lume a podurilor cu vechituri, a garajelor și atelierelor unde omul strânge posibilități ruginite”. Apoi, tăcerea ca rest al vorbirii: „Limba noastră devine cu adevărat inteligibilă pentru cei care ghicesc lucrurile asupra cărora păstrăm tăcerea; cu limba noastră, îi putem manipula ușor pe cei care nu ghicesc care sunt obiectele trecute sub tăcere”. Mai rețin interpretarea și restul pe care îl privilegiază aceasta cerând continuări („interpretarea însăși naște interpretare și, prin urmare, propriul ei rest”): poate fiindcă „s-ar putea să nu fim suficient de exersați și educați în folosirea instrumentelor interpretării. Dar acest prim tip de rest poate fi înlăturat prin educație și rafinament”. Dar, când interpretarea se apleacă asupra unui text vechi, restul e inevitabil și tatonant: „cu cât suntem mai îndepărtați istoric de un text, cu atât interpretarea lui este mai dependentă de un complex de circumstanțe pe care istoria le acumulează și care condiționează interpretarea”. Nici ea definitivă, ultimă.
Că „imaginația creatoare nu produce rest, probabil pentru că este cea mai apropiată facultate de ceea ce am putea crede că ar fi creația divină” și că acest regim „este cel mai aproape de modelul monoteist al creației din nimic… fiind din nimic, nici nu produce un rest al creației” sunt enunțuri pe care sunt tentată să le contrazic. Conexiunile între mulțimea de ceva-uri care ne mobilează mintea sunt cele care aduc noutatea și impresia de „fără referință”. Nimic nu se ivește din nimic, și cea mai năstrușnică imaginație, cel mai aberant dintre vise/visuri pleacă de la ceva ori se întoarce din drum pentru a reinterpreta ceva scăpat temporar din vedere. Suspendarea e o iluzie. În fundalul „imaginilor” de la suprafață, în numele cărora au loc comunicarea și înțelegerea dintre oameni, colcăie o latență impresionantă accesibilă ochiului leneș al scriitorului și al visătorului, amândoi bazându-se pe ochii minții, pe enciclopedia perso nală, pe zestrea pe care tot trecutul a așezat-o în mintea noastră.
Eseul demonstrează pas cu pas că „restul e una din marile probleme ale culturii noastre, arareori dezbătute, dar cu definiții, tensiuni, tipologii și comportamente proprii”. Etimologia (la care eseistul recurge adesea) furni zează probe. Restul derivă din verbul latin resto, restare, ce are sensul „de a se menține ferm pe o poziție, de a ră mâne în ciuda eforturilor de a fi dislocat”. Ca rest, rămășiță, relicvă, gu noi, rămasul e peste tot. „Este interesant, observă A.B., cum noi recalificăm drept rest un fapt al naturii doar dacă el invadează, oricât de discret, spațiul omenesc : petalele uscate ale florilor de vișin, când s-au scuturat, pot fi considerate un rest și trebuie măturate numai dacă au căzut pe gresia terasei. Dar ele sunt extrem de poetice și atât, adică ele nu sunt un rest de înlăturat dacă au căzut pe iarba încă fragedă”. Pe vremea zăpezilor d’antan, în studenția mea, îmi amintesc cât de indignată eram că zăpadă era curățată rapid, considerată „gunoi” și scoasă din oraș. Între timp, spune autorul, „putem vorbi despre un efort de lungă durată al civilizației noastre de producere a unor tipuri de rest care să întreacă puterile naturii de reasimilare a acestora”.
Mi-a venit în minte Marcel Moreau cu definirea îmbrățișării senzuale drept „carne istovită prin altă carne”, când am citit despre dorința de a mângâia, de a atinge cât mai bine care „se asociază cu dorința de a-l presa, de a-l frământa, de a pătrunde în «carnea lui»”. Apoi, elogiul prafului, la Marcel Moreau, dar și la Eminescu, când am citit despre „cel mai simplu gunoi, care corespunde unui nivel al naturii și al lumii anorganice” și „merită o suită întreagă de mirări”, căci el, spune A.B. aproape poematizând, „mărturisește primul o spaimă fundamentală a omului față de rest: omul este singura ființă pentru care această realitate există, deși eliminarea lui poate să aibă încă parte de admirabilul gest care îi subliniază situația de graniță între a fi și a nu fi: șters de parcă într-adevăr el este «ceva», scuturarea lui în aerul ferestrei larg deschise poate fi citită ca o invitație în tematizarea nimicului în care am putea spera că el se pierde”.
Mai vorbește despre „restul-amintire, ceea ce recunoaștem că rămâne ca produs al unui eveniment pentru că mintea însăși îl păstrează ca dovadă a participării sale la el, dar și ca măsură sau chiar mărturie a adevărului acestuia”; „restul-indiciu: urma animalului din pădure îmi invocă ceea ce nu mai este, dar a trecut pe aici, căruia îi pot reface determinațiile doar după restul lăsat”. Despre varietatea lingvistică a numirii resturilor, care merită studiată și pentru diversitatea ei: „cenușa, praful, cârpa, scursura, lipiciosul și în general orice dacă este mototolit, rupt, dezmembrat, deșirat, zdrențuit, ferfenițit, pătat, coclit, deșurubat, plesnit, ciobit, ruginit, crăpat, boțit. Sau, mai simplu, scos din funcțiune”. Ar merita studiate și „simptomele umane date de comportamentul față de rest și, de aici, spectacolul social al resturilor”.
Chiar dacă întrebarea de la început, de ce mereu rămâne ceva mai degrabă decât nimic ?, „persistă nedizolvată”, eseul stârnește o mulțime de mirări despre rest ca „reper al codurilor noastre culturale și mai ales condiție umană”. Restul își afirmă „propria tautologie în relația cu orice experiență umană”, „asociindu-se arhetipal cu orice mototolim cu speranța găsirii unui receptacul care să îl primească”, dar rămânând tăcut.
Remarcabil „firescul jucăuș și pasional” cu care a ales să scrie, „surprins cum autori din lumi și epoci diferite s-au întâlnit cu problema restului în aforisme, tratate filosofice sau teologice ori în romane” și sperând să deschidă discuții și specializări. Pe scurt: de citit.