Un volum consistent, atât din punct de vedere al numărului de povestiri (șaptezeci și cinci), cât și al conținutului, ne propune scriitorul bistrițean Olimpiu Nușfelean. Este vorba de Ultima zi a Peștișorului de aur. Majoritatea povestirilor sunt scurte și foarte scurte, circumscriind un spațiu neiertător față de scriitorul care nu stăpânește foarte bine tehnicile de scriere și nu cunoaște mecanismele textului literar. Cu cât teritoriul este mai vast, cu atât unele scăpări, lunecări, ieșiri în decor se mai estompează, mai cu seamă în fața cititorului mai puțin avizat. Este interesant de urmărit modul în care Olimpiu Nușfelean conduce firul narativ: fără stridențe, ferindu-se de emfază, cu o siguranță de sine „ascunsă“, topită în text. Povestirile curg molcom, vocea naratorului este plină de blândețe și de compasiune. Olimpiu Nușfelean nu pedepsește, prin râs, moravurile, nu le consemnează, asemenea unui cronicar, nu le prezintă căutând senzaționalul ori sordidul, asemenea, vai, mass-media, și nici nu urmărește un scop moralizator, cu atât mai puțin unul eminamente estetic. Povestirile sale sunt pur și simplu literatură. Un alt aspect important este situarea lor într-un punct mișcător, la granița dintre real și imaginar, lunecând într-unul sau altul dintre cele două „tărâmuri“. Această permeabilitate a granițelor face ca cititorul să fie invitat la maleabilitate și ludic, să fie deschis la posibilitatea basculării de sensuri și posibilități dinspre ceea ce este real și/sau imposibil înspre ceea ce devine/este posibil într-un spațiu al fantasticului. Trebuie spus că acesta îmbracă povestirile cu irizările blânde ale perlei. Sugestiile sunt atât de suave încât uneori, deși trecerea în fantastic s-a făcut, aceasta e prea puțin simțită. Ceea ce nu este însă un minus și vine să susțină ce afirmam despre buna cunoaștere a artei narațiunii. Povestirile lui Olimpiu Nușfelean nu sunt doar „o oglindă purtată de-a lungul unui drum“, ele nu doar reflectă, ci schițează portrete sufletești, dar și interpretează natura, societatea, despică în patru ființa, încercând să ajungă la mici înțelegeri ale misterului existenței. Mici înțelegeri, deoarece autorul are smerenia de a accepta faptul că, dintr-un univers de sensuri, minții omenești îi este dat să înțeleagă destul de puțin, iar aceste mici revelații sunt darurile povestirilor sale. În spațiul finit al zilei, în gesturi mici, în întâmplări mărunte ale oamenilor, fluturilor, pisoilor, ale firelor de iarbă sau ale norilor (iată ce voal de gingășie însoțește aceste povestiri), ceva se întâmplă, ceva ce declanșează îndoiala și, de aici, gândirea, meditația asupra sensului existenței. Chiar dacă toate sunt adevărate, e posibil ca, un adevăr mai cuprinzător să existe în spatele lor. Personajele volumului sunt antieroi, iar existența lor pare una plată, cu mici ieșiri din peisaj, care, multe, nu sunt demne nici măcar de rubrica faptului divers. Aici se vede priceperea povestitorului de a scoate, din ceea ce ar putea eșua într-un cantus planus, frumuseți și povești noi. Povești pentru că textele urmează cuminți structura poveștii, chiar a basmului uneori. Ironia se insinuează, subțire, în povestiri precum Bucătăreasa, Zbor frînt în cerul iubirii, Fericit pe o insulă pustie, alteori fantasticul se împletește cu ironia, în povestiri precum Ultima zi a Peștișorului de aur, La Hanul bîntuit, Omul cu trei guri, Oamenii din vremea lui Ion Sterp, sau se preschimbă în absurd, precum în Comoara sau Ultimul trandafir. Nu întâmplător, povestirile care deschid, respectiv, închid volumul au în centru tema scrisului și a scriitorului. Acestea relevă sensuri noi ale artei scrierii și întrebuințări neașteptate sau măcar uitate. Pornind, probabil, de la o discretă notă autobiografică, ele devin meditații asupra condiției scriitorului în cetate și, din nou, asupra sensului vieții, al destinului. Marcate de acea profunzime melancolică și de acel vibrato specific, încărcat de istoria, niciodată uitată, niciodată pierdută din vedere, a spațiului transilvan, povestirile adăpostesc și sentimentul unui acasă arhaic.
Dacă romancierii spațiului transilvan își ocupă locul binemeritat în literatură și în inimile cititorilor, povestitorii, autorii de proză scurtă (cei contemporani nu fac excepție), nu se bucură de aceeași recunoaștere. Cu toate acestea, ei continuă să ivească universuri domoale în care notează datoriile de care, cu inocență, se fac vinovați, fiecare din cei care le compun. Olimpiu Nușfelean este unul dintre cei mai devotați scriitori de datorii.