Locul lui va rămâne gol. Omagiu lui Hans Bergel (26 iulie 1925 – 26 februarie 2022)

Nu e prima oară când scriu despre Hans Bergel și cred că nu e nici ultima oară. E adevărat că niciodată nu mi s-a întâmplat să scriu cu un prilej atât de solemn. Pentru că ce poate fi mai solemn decât acest pas peste hiatusul dintre lumi, făcut cu trei ani înainte de centenar, decât această trecere din biografie în bibliografie, din viață în posteritate ca o ultimă împlinire a unui extraordinar destin?

Pe Hans Bergel l-am cunoscut în trepte. Întâmplarea a făcut ca de-a lungul timpului numele lui, apoi persoana şi, în cele din urmă, opera să-mi apară, în momente diferite şi sub unghiuri diferite, tot mai complet. Succesiv, se vedea doar câte o felie din imaginea care, în cele din urmă, avea să ajungă până la complexitatea ce mă face să scriu azi.

La început a fost chiar mai puţin decât un nume, un grad de rudenie. Aflasem că Erich Bergel – dirijorul filarmonicii din oraşul adolescenţei mele – are un frate scriitor. Doar atât, dar fratele scriitor devenise în ochii mei o calitate în plus a muzicianului, despre care nu aveam cum să ştiu că va deveni cândva de faimă internaţională, dar care redefinise pentru mine muzica, scoţând-o din zodia chinuitoare a orelor de pian și transformând-o în taina stăpânitoare a universului. Bucuria descoperită atunci, la sfârşitul copilăriei, în întunericul sălii de concert, aveam s-o păstrez pentru toată viaţa, legată de recunoştinţa pentru tânărul maestru, dispărut dramatic de pe podiumul dirijoral pentru a intra în tăcerea închisorii. În oraş se şoptea că fusese arestat pentru că interpreta muzică religioasă (Bach, Haendel, Mozart, Haydn) şi că în aproape acelaşi timp fusese arestat şi fratele său, scriitorul. Era în 1959, anul marilor persecuţii împotriva intelectualilor. Tata avea să fie arestat şi el din nou, în curând.

Aceasta este prima mea amintire despre Hans Bergel, clădită, ca o construcţie de nori, mai mult din sentimente şi stări de spirit decât din întâmplări, dar făcând parte din humusul din care am crescut. De întâlnit aveam să-l întâlnesc doar câteva decenii mai târziu, la simpozioanele şi la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet, dar de data aceasta el nu mai era fratele fratelui său, ci unul dintre cei cinci condamnaţi în faimosul proces al Lotului Scriitorilor Germani, încheiat printr-o sentinţă care totaliza 95 de ani de detenţie. Desfăşurat aproape în acelaşi timp cu procesul Noica, în care 23 de mari intelectuali fuseseră condamnaţi la 268 ani de închisoare, pentru crima de a fi citit şi a fi dat şi altora să citească două cărţi interzise, procesul scriitorilor germani îşi datorează notorietatea faptului că acuzaţii (Andreas Birkner, Wolf A. Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald F. Siegmund) erau acuzaţi de scrierea propriilor lor cărţi trecute de cenzura comunistă şi apărute în România. De altfel, Hans Bergel, condamnat în acest proces, pentru romanul său Prinţul şi bardul la 15 ani muncă silnică, nu se afla atunci pentru prima oară în închisoare. Mai fusese arestat de două ori, o dată pentru trecerea ilegală a frontierei (a fost prins în 1947 la Budapesta, predat grănicerilor români şi condamnat la 14 luni), iar altădată pentru agitaţie publică. Dar între aceste repere, să zicem juridice, viaţa lui Hans Bergel are o diversitate şi o lărgime a diapazonului de-a dreptul renascentistă: el este nu doar un important scriitor, ci şi un sportiv de performanţă (campion naţional la ştafetă, membru al selecţionatei naţionale de schi), după cum funcţionează ca paznic de noapte, muncitor sezonier, zidar, ziarist, violoncelist al Teatrului Muzical din Braşov, sau face legătura între grupurile de partizani din Munţii Sebeşului şi îşi începe cariera de nesupus reuşind să fugă de sub escorta sovietică în momentul când fusese ridicat ca sas, în vederea deportării în URSS. Toate aceste caracteristici biografice au făcut din Hans Bergel unul dintre invitaţii de marcă ai Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, iar intervenţiile sale, care pot fi citite în Analele Sighet şi în seria Şcoala Memoriei, sunt contribuţii esenţiale nu numai la istoria represiunii comuniste din România, ci şi la înţelegerea istoriei saşilor pe acest fundal. Dincolo de litera scrisă, nuanţat eseistică, a acestor intervenţii, ceea ce îmi amintesc este neobişnuitul impact pe care vorbitorul – reuşind să menţină un subtil echilibru între rigoare şi patos – îl avea asupra ascultătorilor. De altfel, colaborarea lui cu Memorialul a fost mult mai largă decât aceste intervenţii: îi datorăm o mare parte a documentării despre Lotul Scriitorilor Germani, devenit subiectul unui perete de muzeu, ca şi traducerea în germană – şi completarea cu date despre persecuţiile împotriva saşilor – a cărţii Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (1945-1989) de Romulus Rusan, adevărat compendiu al studiilor desfăşurate în cadrul Academiei Civice.

Şi, totuşi, pe Hans Bergel nu l-am cunoscut cu adevărat decât citindu-i cărţile. Iar asta s-a întâmplat târziu, abia atunci când au început să fie traduse în limba română. Abia când am citit romanele Cînd vin vulturii şi Dans în lanţuri, abia când am citit eseurile din Întoarcerea lui Ulise am avut sentimentul că, în sfârşit, îl descoperisem pe omul pe care îl ştiam demult, dar care – oricât de extraordinar – era mai puţin decât scriitorul în stare să-l descrie. La această descoperire a contribuit fără îndoială şi excelenţa traducerilor realizate de profesorul George Guţiu, într-o limbă română de o frumuseţe şi o fluiditate care creează impresia nemijlocirii atât de convingător, încât adesea, citindu-l, am uitat că Hans Bergel nu este scriitor român. Pentru că, asemenea oricărui scriitor adevărat, în toate cărţile sale Hans Bergel vorbeşte despre el însuşi, doar că în acest pronume reflexiv, în cazul său, se cuprinde destinul saxonilor deveniţi transilvăneni. Transilvania cu munţii, pădurile şi oierii ei români, homo transilvanus ca reprezentant al Europei de Sud-Est, această parte a Europei cu tragediile şi obsesiile sale, şi chiar lumea întreagă (pe care, devenit liber, după ieşirea din închisoare şi emigrarea în Germania Federală, o străbate, o descoperă, o contemplă şi o analizează, din America de Nord în Africa şi din America de Sud în Noua Zeelandă).

Cred că nu exagerez considerându-l pe Hans Bergel cel mai reprezentativ scriitor al Transilvaniei, văzută ca loc de întâlnire şi convieţuire a mai multor etnii, religii, tradiţii, mentalităţi, într-o devălmăşie fertilă, generatoare de vitalitate şi sens. Nimic din ceea ce o formează nu-i e străin autorului Foii de suflet pentru un oraş transilvan, adevărat imn – patetic, dar nu lipsit de severitate, îndrăgostit, dar nu lipsit de ironie – dedicat Braşovului şi Ţării Bârsei.

De altfel, această dragoste de-a dreptul tulburătoare pentru un ţinut apare ca principală temă a neobişnuitelor amintiri din copilărie, intitulate Când vin vulturii, în care scriitorul reuşeşte să recreeze într-o adevărată frescă, profund sugestivă, viaţa şi epoca părinţilor şi bunicilor săi. Munţii, pădurile, fiarele, fâneţele, oamenii cu războaiele, bogăţiile, tragediile şi bucuriile lor sunt evocaţi şi reconstruiţi din nostalgie într-o Transilvanie care aparţine visului şi istoriei în egală măsură. Memorabilele portrete de ciobani, ţărani, magistraţi, călugări români; de intelectuali, negustori, vânători saşi, de crescători de cai secui, de căruţaşi ţigani, o întreagă lume colorată şi multinaţională – dominată de figura de-a dreptul mitică a ciobanului român Gordan, personaj-cheie al întregii opere a scriitorului, şi de cea complexă, pline de farmec şi de mister, a bunicului Hardt – trăieşte pe fundalul unei naturi debordante şi pline de taine. Pentru că, văzută prin ochii copilului, natura este adevăratul personaj central al acestei cărţi, scrisă de un scriitor care poate fi asemănat în multe privinţe cu Sadoveanu, un Sadoveanu mai plin de nerv şi mai sensibil la istoria contemporană. De altfel, aşa cum natura este personajul principal în unele dintre paginile lui Hans Bergel, istoria este personajul principal al altora. Dans în lanţuri este până acum romanul cel mai complex, cel mai subtil, cel mai în cunoştinţă de cauză despre teroarea comunistă din România anilor ’50. De la bolgiile Jilavei, populate de fiinţe extraordinare, până la cartierele închise ale nomenclaturii, asediate de propria lor spaimă faţă de populaţia pe care o terorizau, totul este recreat cu o minuţie pe care vălul oniric nu o estompează, ci o potenţează simbolic.

Relația mea cu Hans Bergel avea atâtea laturi, încât pare aproape holografică. Pe de o parte, am fost doi scriitori care ne-am citit reciproc (ceea ce nu se întâmplă prea des între scriitorii contempo rani), pe de altă parte, el era pentru mine un personaj care aparține în egală măsură literaturii și istoriei, un erou literar (pentru că „viața lui este un roman“) și un erou pur și simplu, pentru că acest „roman“ este chiar istoria secolului 20. Romancier, povestitor, poet, eseist, muzician, orator, sportiv de performanță, polemist redutabil, „frontierist“, luptător în munți, deținut politic, Hans Bergel este o personalitate poliandrică ale cărei fațete strălucesc în funcție de felul în care sunt luminate de istorie sau de viață.

Nu cred că exagerez susținând că Hans Bergel este cel mai important scriitor al specificului transilvan, al Transilvaniei ca pământ al mai multor etnii, culturi și tradiții, privite dintr-o perspectivă comună, profund umană și integratoare. Iar în acest context, personajul aproape mitologic al ciobanului dansând cu lanțuri la picioare și mâini este nu numai cea mai puternică imagine artistică a împotrivirii la comunism, ci și un tulburător omagiu adus poporului român.

Dincolo de această circumscriere teritorială, însă, Hans Bergel este pentru mine în mod simbolic scriitorul est-european care a trăit, după eliberarea din temnițele comuniste și emigrare, descoperirea lumii libere ca pe o dramă în plus. A descoperit Germania – spre care încercase să fugă, trecând frontiera ilegal, și fusese prins, și făcuse închisoare, și în care ajunsese în cele din urmă – plină de portretele lui Mao și Che Guevara și a înțeles că nu a ajuns la liman, că nici răul, nici lupta împotriva lui nu au sfârșit și nevoia de a apăra adevărul nu se sfârșește odată cu căderea comunismului, care a dispărut ca sistem, dar nu ca forță malefică și manipulatoare. Asemenea lui Soljenițîn, cel ce a fost numit „un Soljenițîn german“ a avut revelația vulnerabilității și degradării libertății în societatea de consum.

În Transilvania sau în Bavaria, în comunism sau în capitalism, Hans Bergel a fost întotdeauna o judecată limpede, o privire severă și o inimă plină de un entuziasm în stare să învăluie lumea prin care a trecut și cu suferința căreia s-a simțit solidar.

Omagiul pe care i-l aduc nu se datorează faptului că a trăit 97 de ani, ci performanţei de a fi trăit şi scris tot ce a trăit şi a scris, devenind un adevărat simbol al epocii pe care a reuşit să o străbată şi, astfel, să o înfrângă.

Tristețea cu care îi însoțim plecarea dintre noi nu ține de încheierea – majestuoasă, aș zice – a unui destin, ci de presimțirea că el nu va putea fi înlocuit de cineva de aceeași valoare, strălucire și complexitate, că locul lui va rămâne gol.