Problematica abordată în urmă cu două decenii de H.-R. Patapievici în remarcabila carte Omul recent a devenit între timp și mai acaparantă pentru eseist, deoarece pericolele sesizate și analizate atunci s-au agravat și s-au globalizat. Ipotezele și tezele emise acolo nu puteau fi decât predictibile pentru culegerea de eseuri Partea nevăzută decide totul (Editura Humanitas, ed. a II-a, 2019), unde, în fiecare dintre ele, se abordează câte o entitate de vizibilitate căreia i-a fost camuflată sau extirpată o formă de nevăzut. Se pledează astfel pentru o reconciliere a dualității, pentru o conștientizare a măreției sufletului, a înzestrării lui variate întru cunoaștere, simțire și educare. Numai așa este posibilă investigarea sinelui din perspectiva întrebării esențiale, fără vreun halou mistic, „Ce este omul?”, în raport cu cele mai înalte aspirații ale sale.
Cu scrisul său exersat în spiritul unui moralist clasic, H.-R. Patapievici deplânge decăderea Europei tradiționale, a cărei bogăție spirituală provenea cândva din combinarea virtuților private și publice cu o solidă bază etică și culturală comună, coagulată în jurul Bibliei. Sunt analizate minuțios reperele prin intermediul cărora se operează evaluările din partea celor responsabilizați cu gestionarea moștenirii europene și ajunși să se creadă stăpânii văzutelor tuturor și nevăzutelor. Eseistul sancționează locurile comune ale retoricii ideologice stângiste, amintind din ce este țesută stofa sufletului omenesc. Astfel, excluderea din preambulul Constituției europene a oricărei referiri la creștinism nu înseamnă asumarea unei arborate neutralități, ci privilegierea unei anumite viziuni religioase asupra lumii în detrimentul alteia, pretinzându-se că totul se face tocmai în numele neutralității. Ba mai mult, negarea propriilor rădăcini duce la starea de negare de sine, la ură de sine.
Nietzsche nu a proclamat, prin vreo retorică ateistă triumfalistă, moartea lui Dumnezeu, ci a exprimat neliniștea față de soarta Omului, care și-a pierdut Tatăl și Mântuitorul, fără a mai fi cu putință credința în taina Învierii. În această privință, o constatare este amar-ironică: „E un fapt că noi, post-postmodernii, nu prea mai știm ce să facem cu afirmația «Dumnezeu există». Ne descurcăm mult mai bine cu afirmația contrară, «Dumnezeu nu exist㻓 (p. 174). Nihilismul ca stare sufletească este cauzat nu atât de lipsa unor convingeri, cât de haosul instinctelor sau al pasiunilor. Contemporanii noștri nu mai cred într-o ierarhie naturală a variatelor și contradictoriilor imbolduri ale sufletului, iar tradițiile, care au oferit fundamente pentru diferite construcții culturale, s-au năruit. Nihilismul înseamnă o incapacitate de a crede în valori cauzată de discernământul precar. Or, remediul împotriva relativismului extrem constă tocmai în postularea valorilor, legitimată prin educație.
Principiul educației adecvate constă în ceea ce H.-R. Patapievici numește „conversația neîntreruptă”, care trebuie înțeleasă drept solilocviu al sufletului aflat în monolog cu vocile opuse care sălășluiesc în el. Acest tip de polifonie, întreținut într-un timp personal al lucrurilor înalte desprins de durata obiectivă, convoacă la comunicare multiple discipline (filosofie, literatură, istorie, matematică, logică) și date ale interiorității (conștiință, visare, închipuire, stare de perplexitate). În concepția eseistului, o astfel de conversație reprezintă modalitatea de a salvgarda cultura umanistă, după ce aceasta a fost expulzată din universități și considerată a fi, din perspectiva specializărilor înguste, un fel de enciclopedism diletant. Însă numai prin diletantism – un diletantism superior, se înțelege – este cu putință cercetarea domeniilor care depășesc aria unei anumite specializări. Altminteri, prin cantonarea într-o specializare, se rămâne în stadiul de sancta simplicitas lipsit de sfințenie.
Desigur că a existat întotdeauna o încredere a umanității în ideea de progres, iar în contemporanei tate trecutul apare sărăcit și demn de dispreț. În aceste condiții, „depășirea care nu duce nicăieri e singura care ne fascinează, ne motivează, ne orientează. Și, în acest mod, ne dezorientează definitiv“ (p. 250). Viitorul, cu final larg deschis relativismului, nu poate fi prescris, în schimb este sigur că va eclipsa trecutul, considerat inferior. Deși omul nu este o ființă întâmplătoare, care să vină de nicăieri și să se ducă aiurea, mizele puse astăzi de feluriți resentimentari devin paroxistice în privința pernicioasei tendințe prezenteiste de a crede că tot ce există se întâmplă hic et nunc.
Relativismul este oricând necesar pentru deschidere, însă nu pentru „deschiderea care se închide“ – o expresie a lui Noica despre care H.-R. Patapievici spunea odată că nu o agreează. Scopul oricărui tip de educație nu este de a-i face pe oameni în primul rând învățați, ci de a le oferi o virtute morală – deschiderea. Eseistul deplânge dispariția culturii generale din paleta de idealuri educative europene și îl doare sufletul când vede cum este pus în practică proiectul de sinucidere culturală fundamentat pe abjurarea rădăcinilor greco-romane (de unde s-a păstrat, în societatea spectacolului, doar grotescul neronism) și pe asumarea culpabilității pentru tot ceea ce a realizat cândva lumea occidentală.
H.-R. Patapievici dă o impecabilă definiție europocentrismului, care a dominat planeta timp de jumătate de mileniu: „Europa distinge acolo unde e ușor de unit și unește acolo unde e ușor de distins. Acesta este geniul ei, un geniu dificil, instabil, a cărui fertilitate ține de capacitatea minții ori a sufletului de a funcționa într-un regim de suspendare: de stabilitate instabilă; de instabilitate stabilă; de transcendență imanentă; de imanență transcendentă – de capacitatea de a menține contrariile în tensiune și de a obține soluții practice fără a opta teoretic între ele“ (p. 160). Europenii nu se pot mulțumi cu ceea ce le oferă propria cultură, dacă au pretenția să fie împliniți sufletește, dar relativismul cultural excesiv distruge deopotrivă atât binele propriu, cât și pe cel comun, odată cu aneantizarea scopurilor fundamentale ale educației. Practicarea lui a anihilat pretențiile universaliste și imperialiste ale Occidentului, aducând bătrânul continent în starea incontinentă de a nu mai fi decât o cultură printre multe altele, într-o republică a tuturor culturilor. Lipsa de educație actuală face pur și simplu ca europeanul să caute rudimente de cultură oriunde sunt ele disponibile, fără a fi capabil să distingă sublimul de ridicol.
Aflat în căutarea rațională a unui meliorism pe potriva zilelor noastre, eseistul înșiruie niște întrebări cărora le găsește un răspuns neliniștitor: „Ce vor oamenii de azi? Ce îi preocupă? Ce îi animă? Nimic din tot ce ne-a promis modernitatea. Unde este emanciparea prin rațiune? Unde este maturitatea rațională? Unde sunt bunurile sufletești promise? Ce s-a întâmplat cu educația, cu liceul, cu universitatea? Cultura lucrului bine făcut, ce s-a ales de ea? Cultul temeiniciei, respectul față de frumusețile făcute cu mâna – ce s-a ales de ele? Praful s-a ales. Toate au devenit contrariul lor. Ce s-a ales de aspirația oamenilor de a-și asigura condiții decente de viață prin servicii furnizate de stat? Statele au adus în dependență și subordonare societățile, iar oamenii și-au pierdut bunul cel mai de preț al modernității, floarea sufletului modern: autonomia morală. Asta s-a întâmplat“ (p. 253).
S-a întâmplat ca moștenirea culturală europeană să fie supusă unei serii de falsificări grosolane, distorsionându-se în mod programatic adevărurile istorice, fie prin omiterea unor fapte neconvenabile, fie prin reinterpretări denaturante. Desigur că (o)presiunea ideologică se manifestă difuz, prin multiple lanțuri de mediere, iar eu stau și mă întreb dacă în viitor se va putea nutri iluzia călduță și auto-gratificantă a supraviețuirii prin cultură, așa cum s-a întâmplat la ieșirea din comunism. Până atunci, există soluția propusă de H.-R. Patapievici de a restaura legăturile noastre esențiale cu tradiția printr-o „revrăjire“ a lumii.
Deși bibliografia utilizată de-a lungul culegerii este, ca de obicei, amplă și de autoritate, pe măsura capacităților de excepție ale unui eseist erudit, mi se pare curios faptul că numele lui Constantin Noica nu este amintit nicăieri. Este adevărat că, într-o altă carte, autorul afirmă: „Culturalismul lui Noica supără prin excesul de imanență. În definitiv, ce promite frumusețea unei femei lipsite de farmec?“ (Zbor în bătaia săgeții, Ed. Humanitas, 1995, p. 129). Dar culegerea Partea nevăzută decide totul este alcătuită și în spiritul celor enunțate în De dignitate Europae (titlul sub care a apărut inițial, în traducere germană, ultima carte scrisă și încheiată de filosof). Oricând ar putea și H.-R. Patapievici să afirme: „Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supraviețui ceva din ea: modelul pe care l-a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conștiința de sine a oricărei alte culturi depline – în cazul că ar mai fi vreuna“ (Modelul cultural european, Ed. Humanitas, 1993, p. 27). De altfel, și în Omul recent, numele lui Noica abia dacă este scris o dată, în „Cuvânt înapoi”, în legătură cu întrebarea de găsit chiar în subtitlul cărții: ce se pierde atunci când ceva se câștigă? Dacă Noica ar fi trăit până acum, ar fi apreciat foarte mult Partea nevăzută decide totul, în eventualitatea în care nu s-ar fi grăbit să scrie și el ceva asemănător.
Modern tulburat, iar nu antimodern (cum a fost uneori catalogat), H.-R. Patapievici își expune cu fermitate opiniile despre smintelile lumii în care trăiește, printr-un „eseu argu mentativ“ de istoria ideilor și de filosofia culturii, redactat cu o înțelepciune marcată de îngrijorare lucidă. Pentru pătrunză toarea sa privire critică, Lumina nu vine nici de la Răsărit și nici de la Apus, ci de Sus. Fiind atent la diferențele și la indiferențele din lumea contemporană, autorul lansează prin culegerea sa de eseuri Partea nevăzută decide totul un S.O.S. în sens originar, de salvare a sufletelor noastre. Ce a mai rămas din ființa Europei de altădată? Sufletul! Iar acesta îi este scos sau este ea pe cale să și-l dea. Analiza spectrală asupra acestei stări a sufletelor noastre realizată de H.-R. Patapievici ne îndeamnă la o „conversație neîntreruptă”, printr-o întâlnire de… suflet, cu cartea sa.