În martie 1990 am fost invitat la o dezbatere pe acest subiect în nordul Portugaliei, la Braga, de Universitatea de Filosofie și Teologie. Universitarul și preotul Antonio Luis Esteves, pe care îl cunoscusem în Italia, la Castel Gandolfo, m-a chemat să particip, împreună cu un ziarist polonez, la dezbatere, probabil pentru a avea mărturia directă a două persoane care au trăit dincolo de Cortina de Fier, de cealaltă parte a Zidului Berlinului. Discuțiile s-au desfășurat într-o atmosferă intelectuală normală, eu urmărind traducerea simultană în italiană. În discuțiile animate, dincolo de opiniile unor voci optimiste, printre care mă număram, s-au făcut simțite cele relativ rezervate asupra morții doctrinei lui Marx. Vocile sceptice aparțineau unor profesori universitari maturi, optimiștii erau mai ales tinerii studenți. Comunismul pur și dur, stalinismul, da, erau de acord, murise cel puțin în Europa Răsăriteană și Centrală, dar doctrina marxistă nu. Așadar, Marx nu murise. Azi când citesc declarațiile unor tinere poete de susținere a stângii, mai explicit a neocomunismului cu note de revendicare a drepturilor femeilor asuprite de mentalitatea masculin-dominantă, voci militând pentru recunoașterea statutului egal al unor minorități cu cel al majorităților, vorbind despre ipocrizia vechilor scriitori în ceea ce privește egalitatea dintre sexe, îmi vin în minte realele „ipocrizii“ ale stângii europene. Aș vrea să le semnalez preopinentelor o capcană în care cu toate bunele lor intenții pot cădea ușor. Eurocomunismul a fost, este, o iluzorie promisiune de dreptate socială, comunismul-caviar, adică luxul dirigenților comuniști din Vest și prostirea maselor proletare pe care le-am cunoscut pe viu în Emilia-Romagna, „roșie“ aproape toată, la serbările de 1 Mai comunist ale ziarului „L’Unità“, sau la Roma manifestărilor de stradă ale Rifondazione comunista. Se poate uita oare terorismul Brigăzilor roșii, bombele plantate în gara Bologna, inocentele victime ale deflagrației, asasinarea lui Aldo Moro? E drept, cu comuniștii din Apus, mulți venind pe filiera gândirii lui Antonio Gramsci, se putea discuta nuanțat. Dar nu pot uita „ipocrizia“ unui poet Pierre Gamarra, stângist, care li se plângea regretaților critici Petru Poantă și Mircea Iorgulescu, invitați prin Uniunea Scriitorilor, prin 1983, cred, la un colocviu literar în Finlanda, că „la Paris nu se poate găsi fois-gras decât în conserve, nu proaspăt!“ La care Mircea Iorgulescu a replicat sec: „La noi o asemenea problemă nici nu se pune !“ Era epoca de aur a penuriei colective. Ce o fi înțeles poetul francez din aceste cuvinte, nu știu. Știu doar că Sartre era mai categoric: „Orice anticomunist este un câine!“. Dar și „Infernul sunt ceilalți“. Care? Noi, care nu iubim comunismul, nici pe cel vechi, tolerant cu credința creștină, doritor de anexarea valorilor, nu lipsit de meritul de a edifica, dincolo de ideologia marxist-leninist-ceaușistă, dar „ipocrit“, nici pe cel nou, islamo-progresist, intolerant? Eu cred că amestecul activismului politic cu literatura nu dă decât slogane. De dreapta sau de stânga. Nu mă fac a nu vedea rapacitatea companiilor naționale sau a celor internaționale, dar politicul frust, lozincile nu le consider binevenite în poezie.
Nu neg talentul poetelor care au provocat scandalul de la Ipotești, dar nu sunt convins că tocmai acele texte alese de ele trebuiau citite atunci, acolo, dacă nu se dorea o lovitură de imagine. Cât despre ne-blândețea noastră, a „bătrânilor poeți“, cum mă și ne alinta un eseist tânăr, nu am ce să-mi reproșez, făcându-mi un sever examen de conștiință. Față de Sânziana Pop, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Gabriela Melinescu, regretata Constanța Buzea, sau față de congenerele Ioana Diaconescu, Irina Petraș, Grete Tartler, Ioana Ieronim, Denisa Comănescu, Daniela Crăsnaru sau Gabriela Gheorghișor, am avut mereu cele mai firești sentimente colegiale, uneori de admirație. Da, poate am greșit așezându-le pe un „piedestal“, cum ne atrage atenția un eseist că nu trebuie să facem. Da, modelele mele feminine sunt maximaliste, Beatrice, Rita di Cascia, Edith Stein, Clara din Assisi, nu Clara Zetkin, nici ziarista germană Ulrike Meinhof, din „Facțiunea Armata Roșie“.