Motorul cu aburi de ceai

Născut la țară, copilărind într-un cartier mărginaș, muncitoresc, am crezut, multă vreme, că numai oamenii bolnavi beau ceai. „Ești răcit, să-ți fac un ceai”, ziceau bunica sau mama. Și făceau ceea ce se numea ceai de zahăr ars. Nu știu dacă acum se mai face. Era o băutură dulce, un precursor al berii fără alcool și al cafelei fără cofeină: ceaiul fără ceai.

Mai tîrziu, desigur, am aflat că lumea bea ceai pentru plăcere, dar eu descoperisem între timp cafeaua. Și, cum cred că nu poți servi doi stăpîni, am rămas la cafea, iar în Epoca de Aur am făcut sacrificii financiare ca să-mi permit această loialitate. Am fost unul din terminalele individuale ale contrabandei cu cafea. Am băut ceai mai mult din politețe. Nici acum nu pot să refuz un ceai, dacă nu mi se propune altceva. Îl beau, dar nu-i spun gazdei că tocmai a irosit o ceașcă.

Cînd am ajuns în Beijing, în timpul Jocurilor Olimpice de Vară, am căzut într-o capcană pentru turiști și am asistat la o ceremonie a ceaiului făcută numai pentru mine. Am aflat că, de fapt, ceremonia ceaiului e inventată de chinezi, nu de japonezi, cum știe lumea. Eram singur într-o ceainărie foarte mare, înconjurat de niște chinezoaice care știau cum să îi îmbrobodească pe turiști. Aveau gesturile bine exersate, ca niște oficiante într-un templu. Acolo parcă, parcă, am simțit niște diferențe între ceaiurile din care am gustat. Am plecat de la ceremonie cu ceaiuri de peste 150 de euro, pentru că n-am mai putut ieși din capcană. De altfel, n-ar fi avut rost să mă fi zbătut.

Ajuns la București, am făcut de cîteva ori din ceaiul cel mai scump și cel mai extraordinar (cum mi s-a explicat), iar efectul a fost că mi s-au accentuat insomniile și mi-au tremurat mîinile o vreme. Și am renunțat. Restul valorosului ceai e și acum pe undeva, printr-o cutie rătăcită.

Sigur că, între timp, am o imagine nuanțată despre băutorii de ceai. Îi admir, deși nu-i înțeleg. Am aflat că, după apă, ceaiul este pe locul doi în lume în ceea ce privește consumul. În afara Marii Britanii, India, China și Rusia întăresc acest loc secund al ceaiului pe podiumul băuturilor.

Un antropolog și istoric britanic, Alan Macfarlane, profesor emerit la King’s College din Cambridge, susține că motorul industrializării moderne a fost alimentat cu ceai. Îl putem bănui pe Macfarlane de partizanat în această problemă, pentru că este născut în India, în familia unui britanic proprietar al unor plantații de ceai. Printre cărțile sale se numără The Empire of Tea, scrisă împreună cu Iris Macfarlane, mama autorului, a cărei viață se leagă, desigur, de plantațiile de ceai. Putem zice că antropologul britanic a băut ceai odată cu laptele matern.

Istoria ceaiului, această plantă folosită, pentru prima dată, în ritualul budist al meditației, e fascinantă. E uimitor modul în care, de-a lungul secolelor, a cucerit popoare și civilizații. Ba chiar a avut și o contribuție în politica modernă, prin Boston Tea Party sau legea Tea Act, legate de suprataxarea ceaiului venit din Indii, evenimente care au pregătit, într-un fel, războiul de Independență.

În 1773 au sosit șase corăbii cu ceai, una la New York, una la Philadelphia, una la Charleston și trei la Boston, dar au fost silite să se întoarcă din cauza scandalului taxelor (nu intru în amănunte, poate și pentru că nu înțeleg subtilitățile acestei bătălii economice). Singure corăbiile din Boston au rămas în port, la ordinul guvernatorului. Și aici e o scenă memorabilă: pe 17 decembrie, șaizeci de bostonieni din gruparea „Fiii libertății“ au urcat la bordul celor trei corăbii îmbrăcați ca niște indieni din tribul Mohawks, foarte temut în zonă, și au aruncat peste bord cele cîteva tone de baloți de ceai. Cum temperatura apei nu era potrivită, nu a ieșit ceva bun de băut. Trebuia să arunce și niște saci cu zahăr, cine știe ce mai ieșea în combinație cu apa sărată…

Să revin la ideea lui Alan Macfarlane, legată de revoluția industrială care, se știe, a pornit din Anglia. Ipoteza lansată de el afirmă că obiceiul numit Five o’clock, acela de a bea ceai exact la ora cinci, ar avea un rol în industrializare. Care nu se putea face în afara unor aglomerații urbane. De-a lungul istoriei, aglomerațiile urbane au fost secerate de epidemii, una dintre ele fiind dizenteria, legată de calitatea apei pe care o consumau orășenii. În Anglia, însă, mortalitatea redusă din mediul urban a permis dezvoltarea industriilor. Dar de ce era redusă mortalitatea? Alan Macfarlane spune că, bînd ceai, fierbînd apa pentru asta, o mare parte din bacterii, virusuri și alți răufăcători invizibili cu ochiul liber erau distruși. Orașele Marii Britanii au rezistat pentru că locuitorii lor consumau o parte din apă sub formă de ceai.

Nu am competența să aprob sau să dezaprob această ipoteză, dar mi se pare foarte interesantă. Evoluția lumii în care trăim este determinată nu numai de marile decizii istorice, de marile bătălii sau fenomene macro-sociale, ci și de întîmplări, de obiceiuri, de mici manifestări ale hazardului. Doar că ele nu sînt întotdeauna evidente. Dacă ar veni cineva să ne spună, sec, „englezii au băut ceai și de aceea a fost posibilă mașina cu aburi”, desigur că l-am privi cu suspiciune, dacă nu și cu o ușoară compasiune pe purtătorul mesajului.

Închei cu o întrebare care nu-mi aparține, dar pe care, ca dependent de cofeină, mă simt obligat s-o colportez: oare angajații de la Lipton au pauză de cafea?