Amintirea lui Mihai Buracu

Două tabere se conturau în viața noastră politică în primii ani după evenimentele din decembrie 1989. Una democratică, aspirând la regenerarea țării în urma deceniilor totalitare, țel dificil din motive lesne de înțeles, alta provenind organic din trecutul regim, reprezentată de exponenții acestuia, care, sub masca unei „schimbări la față”, acaparaseră centrele puterii. Situația era una tulbure. Opinia publică putea fi deturnată de retorica ipocrită a „disidenților“ din a doua tabără, „disidenți“ doar în interiorul aparatului comunist, în procesul concurențial al distribuirii funcțiilor de conducere. Inși firește iritați de prezența disidenților autentici. Denigrată, împinsă la colț, opoziția anticomunistă echivala cu o manifestare de curaj. Unul din exponenții fermi ai acesteia a fost Mihai Buracu, profesor la Turnu Severin, fost deținut politic, devenit senator din partea PNȚCD, formațiune care devenise un vârf de lance în acerbele polemici ale momentului. Iată imputările fără posibilă replică onestă aplicate de acesta impudicului Silviu Brucan, care se străduia a poza în mesager al statutului democratic: „Ați făcut caz de sacrificiile dumneavoastră, uitând să le comparați cu acelea ale zecilor de mii de morți înghițiți în iadul de la Sighetu Marmației, Aiud, Baia Sprie, Târgșor, Jilava, Pitești, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Bicaz etc. Surprinzător este și faptul că ați devenit disident abia după preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu, fiind aruncat într-un post totuși cât se poate de confortabil, în străinătate, unde, deodată, ați avut «acolo», la Washington, marea revelație a «Răului» existent în țară. Deci nu ați știut nimic despre toate aceste teribile adevăruri când ați fost în fruntea ziarului «Scânteia» sau la Televiziune? (…) Am înțeles că v-ați dezis de Partidul din care ați făcut parte de câteva decenii, după principiul mutatis mutandis: «Comunismul e mort. Trăiască comunismul!»”. Mai mult decât oricine, Mihai Buracu avea calitatea trebuitoare pentru a gira moralmente atari informații. Fiu al preotului militar Coriolan Buracu, militant al Unirii Ardealului cu România și, la rândul său, parlamentar PNȚ, s-a văzut arestat la absolvirea liceului, în 1949, întrucât a contribuit la realizarea unei chete pentru a ajuta o profesoară de limba română cu soțul arestat din motive politice. A primit o condamnare: doi ani de închisoare „corecțională”. Nu fără ca termenul, așa cum se întâmpla pe scară largă în perioada comunistă, să fie extins cu încă trei ani. Nenorocul a făcut ca acest tânăr să petreacă cinci luni în sinistra temniță din Pitești, dintre care două luni în chiar Camera 4 Spital, faimoasa celulă a torturii. Prin acutizarea fără limite a cruzimii la care erau supuși deținuții, „experimentul Pitești“ a devenit un simbol negru al regimului comunist, depășind spațiul românesc. Angajații Gulagului ori cei ai lagărelor naziste ar fi putut păli de invidie luându-l în considerare. Torționarii de la Pitești puneau în aplicare un sadism care întrunea nu doar numeroase formule de tortură fizică (Sorin Lavric le-a stabilit numărul: 17), ci și tortura morală, țintind desființarea totală a ființei prin lăuntrica pângărire de sine a acesteia. Își amintește terifiată fosta victimă: „Eram puși (…) din când în când să ne batem între noi, cei reeducați, pentru a face dovada că ne-am însușit principiul suprem al pedepsirii fără milă a celor care mai aveau credință și reminiscențe reacționare. Din victime, eram pregătiți de a deveni noi înșine viitorii călăi. Pe prim plan a trecut murdărirea, murdărirea a toți și a toate. Despărțirea de trecut nu se poate face decât prin lepădarea de Dumnezeu, de familie și de neam. Totul trebuia spurcat în cadrul unei spovedanii făcute în public. Obligatoriu era să facem dovada că ne-am însușit și vocabularul lor. Cele mai triviale cuvinte, expresii obscene și înjurături folosite până acum numai de ei trebuia să devină propriul vocabular. Imundul a devenit treptat umbra de zi și de noapte”. Fiind atât de numeroase, supliciile erau cu neputință de ierarhizat: „Îmi este greu acum, după o jumătate de veac, să spun care a fost cea mai cumplită tortură, pe care să o pot considera «clauza torturii celei mai favorizate» de către torționari pentru efectele ei distructive și imediate: bătaia la tălpi, strivirea degetelor, potopul de lovituri, statul într-un picior pe marginea tinetei ore în șir, cu mâinile ridicate, călcatul pe picioare, poziția neclintită pe marginea priciului cu privirile ațintite asupra degetelor de la mâini până la vârful picioarelor, genuflexiunile și flotările făcute până la leșin, fiertura fierbinte din gamelă sorbită pe brânci, frecatul pe jos de dimineața până seara, morișca (rotisorul satanic, instrument ideal ale expunerii întregului corp biciuirilor nemiloase venite din toate părțile). Loviturile din ce în ce mai dure primite de la frații de suferință supuși și ei acelorași cazne”. Mihai Buracu a trecut prin această bolgie a infernului terestru fără a face vreun compromis, dobândind o acuitate a observației, o justețe a judecății ce i-a îngăduit a deplora episoadele de continuitate a maleficului comunist și după dispariția lui Ceaușescu. „Criza morală ce a cuprins România este atât de profundă, încât revenirea la normalitate nu s-a putut face nici prin jertfele celor peste o mie de vieți curmate în decembrie 1989. Cu lecțiile temeinic învățate rublocrații deveniți peste noapte dolarocrați și-au dovedit abilitatea de a păstra frâiele puterii. Mai nefastă și mai dureroasă decât practica «ingineriilor financiare» este practica «ingineriilor morale». Torționarii, călăii s-au transformat în mod miraculos în revoluționari, stâlpi ai puterii, făuritori ai unei Românii capital-comuniste”. Cuprinzând în raza unei analize unitare trecutul nefast și prezentul de-atâtea ori decepționant de care lua cunoștință, inclusiv sub chipul unor jocuri de culise de la nivelul conducerii PNȚCD, după moartea lui Corneliu Coposu, această personalitate de mare caracter a părăsit la un moment dat scena politică. Mă bucur că am avut prilejul de-a o cunoaște. Memorialist, publicist, poet deopotrivă înzestrat, om carismatic, Mihai Buracu, se poate afirma neșovăitor, și-a scris emoționantele pagini cu propriul sânge.