Volumul semnat de profesorul Ovidiu Pecican reprezintă o sinteză – circumscrisă ultimilor 150 de ani – din perspectiva celor care fie au teoretizat modul românilor de a fi în Europa, fie au creat prin operele lor anumite tipologii operaționale în contextul analitic al temei. Teza este, de altfel, previzibilă: aparținem, ca națiune, Europei mediane. La prima vedere, nici subiectul și nici teza nu se impun prin originalitate – despre situarea românilor ca națiune s-a mai teoretizat, însă ineditul volumului de față constă tocmai în reevaluarea unor vechi teorii, în suprapunerea sau alăturarea lor, în confruntarea care s-a ivit în situarea față de anumite idei și, nu în ultimul rând, în identificarea unor patternuri susceptibile de a trasa subtil o marcă identitară a românilor. Premisa de la care pornește acest studiu este că spațiile reale și totodată imaginare în care trăim, toposurile concentrice mai mari sau mai mici, vizibile sau, dimpotrivă, invizibile, sunt destructurate și instituite de-a lungul istoriei după nevoi și contexte. Dar – menționează autorul și este cheia de interpretare pe care se structurează întreaga sa argumentație – aceste spații ne aparțin „atât timp cât ni le apropriem”.
Construcția logică a studiului are la bază o perspectivă macro, centripetă – de la general la particular. În acest spațiu – volatil și mobil la prima vedere – autorul identifică acele particularități ale omului medio-european susceptibile de a fi regăsite și la români. Conceptele cu care operează în contextul volumului, menite de a sintetiza într-o formulă eligibilă aceste trăsături, sunt: „umanitatea medio-europeană”, „ethosul românesc”, „identitatea națională“ și o preluare dinspre modelul Noica, respectiv „sentimentul românesc”.
Din punct de vedere structural, volumul este împărțit în trei părți: Europa mediană și umanitatea ei (în care accentul este situat pe tipurile europene și pe identificarea unor tricksteri), Românii în Europa mediană (cu o analiză a polarităților culturale și una referitoare la centralitate și periferie în raport cu un topos) și o ultimă parte – Mic tratat de miticografie (inedită atât prin subiect, cât și prin abordare, un spațiu analitic în care reflectorul este pe originalul personaj „Mitică“ și a sa dimensiune caragialescă).
Zona europeană, care face subiectul prezentei analize este (și a fost dintotdeauna) dominată de tensiune, una pe care autorul o consideră ca fiind în egală măsură stimulativă și importantă. Este un spațiu (teza lui Erich Hobsbawm) care urmează mai multe modele și care este dezamăgit de trecut și de prezent și nesigur în privința viitorului. Reprezintă, așadar, un spațiu al incertitudinii, cu un real dezechilibru între lucrurile reale, posibile și dezirabile, în care există o falie iremediabilă între proiecție și realitate, în care coexistă patetismul și isteria, dublate de un puternic complex infantilizant. Consecința este reprezentată de tricksteri – umorul, singurătatea istorică, râsuplânsul, omul fără însușiri de tip musilian – care se constituie într-una dintre cele mai interesante părți ale studiului.
Polaritatea pe care o analizează este circumscrisă celor patru scriitori: Eminescu (ca emblemă a idealității), Caragiale (spiritul critic ascuțit și sceptic), Creangă (rădăcinile arhaice) și Slavici (realismul moderat) – care aduc profilului europeanului median particularități consistente, adesea contradictorii: idealizarea, umorul, liricul, drama, scepticismul, lehamitea. Nu putem să nu remarcăm în acest episod analitic o pledoarie a autorului pentru calitățile conferite de mentalitatea celor din Ardeal, deși argumentația (validă, dacă luăm în considerație strict alegerile pe care le operează pentru a-și susține afirmațiile) se construiește având la bază doar domeniul literaturii.
Nu în ultimul rând, interesantă este și analiza centru (identificat ca fiind centrul legitim, definit prin sacralitate, pe unde, la nivel mentalitar și instituțional trece axis mundi și în raport cu care se creează și se delimitează marginea) și periferie (fie ea mahala sau maidan, ilegitimă, promiscuă și golită de sacralitate, în fond un spațiu al imposturii și al imitației, locul de naștere al indivizilor de tipul „Mitică”).