Personalități ale lumii medicale despre Eminescu

A apărut recent a doua ediție a unui volum de studii publicat acum cinci ani: Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefață la ediția a II-a de Irinel Popescu, ediția a II-a, revizuită și adăugită, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2021. Coordonatorii lucrării sunt acad. Eugen Simion și prof. univ. dr. Irinel Popescu, iar din grupul de colaboratori fac parte acad. Ioan-Aurel Pop, dr. Cecilia Cârja, dr. Ioana Mihaela Bonda, prof. univ. dr. Octavian Buda, prof. univ. dr. Dan Prelipceanu, prof. univ. dr. Călin Giurcăneanu, prof. univ. dr. Bogdan O. Popescu, prof. univ. dr. Eduard Apetrei, prof. univ. dr. Codruț Sarafoleanu, acad. Victor Voicu, prof. dr. Vladimir Beliș, dr. Valeriu Lupu.

Titlul culegerii conține o formu lare stângace, din cauza căreia se poate crede că eminescologii suferă de maladii imaginare. Varianta corectă ar fi fost Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare atribuite lui de eminescologi. Pentru că, într-adevăr, există un istoric al examinării retrospec ­tive a lui Eminescu ca pacient și diverse legende referitoare la cauza morții lui la vârsta de numai treizeci și nouă de ani.

Înainte de a intra în subiect, este inevitabil să ne întrebăm dacă merită să-l evaluăm pe un poet din punct de vedere fiziologic. Răspunsul este da. Nu pe oricare poet, dar pe Eminescu, da. Ne interesează tot ce este legat într-un fel sau altul de existența lui. Până și o chitanță de la o spălătorie din Viena unde și-a dus la un moment dat o cămașă la spălat. Nu este vorba neapărat de o curiozitate vulgară, de genul celei care îi animă pe cititorii presei de scandal (deși de multe ori este vorba și de așa ceva), ci de nevoia de a avea în minte tot ce a contribuit direct sau indirect la constituirea unei opere geniale.

Recitind, în ultimii ani, cu atenție, fiecare poem eminescian, m-am surprins bucurându-mă că găsesc și unele versuri neinspirate, greșit gândite, dovedind că autorul a fost un om, nu un zeu. Dacă ar fi fost un zeu, n-am mai fi avut motive să-l admirăm, dar știind că e om ne uimește frumusețea zeiască atinsă de el frecvent în scris, cu un fel de eroism al comunicării.

Examinarea lui post-mortem ca pacient are un efect similar: dovedește că Eminescu a existat, că a fost un om ca toți oamenii, cu o ereditate anume, cu nopți nedormite, cu trăiri intense, cu suferințe fizice. Marin Sorescu ne-a șocat cândva cu titlul unui poem al său, Eminescu n-a existat. Dar și mai șocant este poate faptul că Eminescu a existat. El nu e o ficțiune, ci un bărbat din secolul nouăsprezece, care apare în câteva fotografii și care are, iată, și o fișă medicală.

Cu binecunoscuta sa plăcere de a prezida orice adunare, Eugen Simion adoptă, în prefață, o retorică de conducător al dezbaterii, ceea ce însă nu este în realitate. În tinerețe, academicianul de azi a scris pe larg despre proza lui Eminescu, însă neconcludent, într-un stil didactic. Iar pe parcusul întregii lui cariere nu a analizat niciodată un poem eminescian cu atenție, cu arta de a evidenția genialitatea în text – în loc de-a o proclama exterior, meditativ-aforistic. Drept urmare, nu se află în situația de a oferi o viziune unificatoare, estetică și existențială, asupra poetului.

Ca și în evaluarea altor scriitori, el pleacă de la premisa că literatura română se află în stare de asediu, fiind denigrată programatic, și are nevoie de un salvator. Mulți comentatori cred, de altfel, că poetul trebuie „apărat“ de forțe antiromânești.

O idee care i-a coalizat de-a lungul timpului pe admiratorii fanatici ai lui Eminescu a fost aceea că sifilisul de care el ar fi suferit este o invenție, menită să-i înjosească amintirea. Ca și cum sifilisul ar fi o boală rușinoasă! Este o concepție rudimentară, rurală, de care s-au contaminat și unii intelectuali.

Din întâmplare, Eminescu n-a avut sifilis (iar dacă ar fi avut, n-ar fi fost ceva compromițător), concluzie la care ajung inevitabil și exegeții cu pregătire medicală, prin raționament științific, și nu prin respingere a priori a diagnosticului, după analiza unor informații din arhive, din scrisori și din presa epocii. Cele mai bune cărți cu acest profil, anterioare, scrise și ele de medici de indiscutabilă competență – Ion Nica, Eminescu, Structura somato-psihică, 1972 și Ovidiu Vuia, Despre boala și moartea lui Eminescu, studiu patografic, 1997 – neagă ipoteza infecției luetice. Ovidiu Vuia mărturisește:

De când am terminat medicina și m-am dedicat studiului bolilor sistemului nervos, am fost sigur că Eminescu nu a suferit de sifilis, și nu a avut paralizie generală progresivă. Fiindcă în țară nu publicam decât lucrări semnate de alții, deci am trăit ca un sclav în epoca faraonilor, nu m-am putut gândi să public o lucrare asupra acestui subiect. Am revenit asupra lui în exil, sensibilizat de opera lui G. Călinescu Viața lui Mihai Eminescu tradusă în germană, unde diagnosticul de sifilis era popularizat cu o îndrăzneală de neacceptat.

Fără să cunosc cartea dr-ului Ion Nica, în 1974 am trimis spre publicare articolul meu Suferințele lui Eminescu d-lui Mirea de la Paris și a apărut în Discursul contemporan, anul 1977. Ulterior mama mea vitregă luând cunoștință de ideile mele, mi-a copiat unele fragmente din cartea dr-ului Ion Nica, dar în mână cu textul ei integral nu am avut-o până acum.

Subliniez acest lucru fiindcă cei ce vor citi lucrările noastre în paralel vor constata că independent unul de altul, servind același adevăr științific, am ajuns la concluzii apropiate: Eu scriam că Eminescu nu a avut o psihoză sifilitică cu substrat organic ci o psihoză endogenă fără acest substrat, pe când Ion Nica concludea: «Așadar, Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii și nici documentele nu-l atestă, și care n-a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n-a avut-o, poetul prezentând în ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii și al psihozei maniace-depresive clinice mixte.»“

Este remarcabilă contribuția – la alcătuirea lucrării, ca și la îmbunătățirea ei în perspectiva reeditării – datorată eminentului medic prof. univ. dr. Irinel Popescu. Fiind nu numai o personalitate a lumii medicale, ci și un om de cultură, Irinel Popescu vede clar și atotcuprinzător situarea lui Eminescu în conștiința colectivă: „Opera lui Eminescu a marcat într-o atât de mare măsură cultura românească, încât viața lui trebuie recompusă și ea, cu maximum de rigoare.“ Prevăzând circumspecția cititorului exasperat de angelizarea poetului, prefațatorul oferă o explicație foarte nuanțată: „Trebuie spus că efortul patografic nu și-a propus neapărat, așa cum s-ar putea crede, să îndepărteze diagnosticul de sifilis deoarece aceasta ar fi o boală «rușinoasă» și să stabilească în mod oarecum «forțat» diagnosticul de maladie bipolară (psihoză maniaco-depresivă).“; „Lucrarea noastră nu este una polemică și nu-și propune să emită teorii sau ipoteze, cu excepția celor medicale.“; „Maladia bipolară are o componentă genetică, dar debutul și evoluția bolii sunt puternic influențate de modul de viață al pacientului, de stresul la care poate fi supus în anumite momente, de îngrijirile medicale pe care le primește și de comportamentul societății în care trăiește față de el.“

Maladie bipolară (psihoză maniaco-depresivă), acesta este deci diagnosticul la care se ajunge în cele din urmă. Dar sunt trecute în revistă și alte aspecte ale stării sănătății poetului. Foarte bine documentat și dovedind chiar o vocație detectivistică este comentariul semnat de prof.dr. Octavian Buda (ar putea fi publicat și separat): „Marele nostru Eminescu nu a fost decât un hipersensibil, la care toate bucuriile, întristările, decepțiile au avut un ecou dintre cele mai puternice.“; „Iar sfârșitul letal nu a fost datorit decât slăbirii organismului în urma infecțiunii streptococice (brânca) ce a sucedat loviturii cu piatra în regiunea parietală. Ultimul act al dramei, și subliniez acest fapt care nu a fost pus în evidență încă, sincopa terminală la care nu se așteptau nici medicii, deoarece trecuseră atâtea zile de la traumatism și brânca se stinsese, acest act terminal al unei vieți zbuciumate a fost datorit slăbirii inimii. Miocardita și aortita specifică găsită la necropsie explică hotărâtor că sfârșitul marelui nostru Eminescu, prin sincopă, a fost pricinuit de această deficiență cardiacă. Se poate conchide că rănirea cu piatra și erizipelul au fost cauze ocazionale și că Eminescu a murit din cauza inimii, stinse ca și creierul, de treponema palidă.“

Și alte texte din această culegere se citesc cu interes. A fost o idee bună reeditarea ei.