Divinații, superstiții, vrăji

În literatura română, adică a unui popor care mai deunăzi avea peste 50% din populație în mediul rural, iar acum un secol 80%, este firesc să apară superstiții și credințe populare care impregnau mai ales viața sătenilor, greu de clintit din obiceiuri și tradiții străvechi, cîtă vreme, pe deasupra, mulți erau analfabeți. Dar și orășenii au superstițiile lor, uneori adaptate la viața specifică urbei. Așa, de pildă, în cunoscuta schiță a lui Caragiale-tatăl, dl. Popescu, de pe strada Pacienții, își marchează casa cu nr. 11 bis ca să nu „puie 13, că e fatal“. Bunica domnului Goe îl sărută pe nepot, dar îl și scuipă „să nu-l deoache“, mutînd în mediul ei o superstiție rurală. Și naratorul, într-o schiță, se suspectează de a fi fost deocheat de un copil cu privire ciudată și posibil malefică (Grand Hôtel „Victoria Română“). Iar în alta constată pe viu că „instinctul cîinilor“ este doar o legendă urbană. Cățelul Bubicó nu-l suspectează, i se lasă pe mînă și va fi aruncat pe fereastra trenului în noaptea neagră.

La I. L. Caragiale, superstițios el însuși, personajele interpretează cu siguranță „semnele“. Veta o întreabă pe Zița „ce este“ cînd ți se bate „tîmpla a dreaptă“. Zița răspunde prompt: „îți vine o bucurie“. Dar Vetei i se bate și „a stîngă“, interpretarea Ziței fiind împăcare cu o persoană. Veta tresare de bucurie, căci e certată, în secret desigur, cu Chiriac. Anterior plecării la Iunion, Veta răsturnase candela și interpretase asta singură, ca semn rău. Mai rațional, Jupân Dumitrache o liniștește: „Nu mai crede în prostii de-alea“. Dar ei i se bătuse și ochiul drept, motiv de îngrijorare. Culmea e că bucuria și împăcarea chiar se petrec, cum se petrecuse și nenorocirea, adică bănuielile lui Dumitrache și furia lui Chiriac.

Catindatul din D’ale carnavalului crede în „superstiții italienești“ prin care durerile dentare să treacă de frica unei posibile extracții, spre disprețul lui Iordache: „Ce nu are bază cum poate să fie naturel?“. Într-o schiță a aceluiași autor, o moașă diplomată, Lucsița, extrage o „planetă“ de la „o italiancă cu papagalul“, dar rămîne sceptică față de previziunile ei vagi.

Miței Baston, „traducerea“ ei de către Nae i se arată în cărțile de ghicit. Nae „cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde“. Apariția lui Pampon și suspiciunile lui consolidează ipoteza. Mița îl întreabă direct: „Cum este amanta dumitale?“, năucindu-l cu ambiguitatea. „Cum să fie adică?“, se miră Pampon, dar repede misterul se deslușește. E vorba de „semnele“ cărților (de verde, roșu, tobă sau ghindă) și faptul că Didina este „de verde“ confirmă bănuiala Miței.

În cărți, și soacra lui Spirache, din Titanic-Vals, ghicește viitorul. Ulterior faptei, ea își confirmă sieși că a avut dreptate, indiferent ce arată cartea, găsind argumentul cînd într-o carte care prevede necaz, cînd în alta: „Zecele meu de cupă, săracul. Bucurie la zi mare!“

Și ghicitul în cafea apare la personaje. Madam Farfara, în Bietul Ioanide, al lui G. Călinescu, ghicește mai mult ca un joc de societate. Lui Hagienuș îi ghicește că va căpăta o casă. Profeția se verifică neașteptat: Ioanide tocmai i-a adus aceluia planul unui cavou, comandat mai demult.

La cărți, personajele lui G. Brăescu au diferite superstiții în care intră „seria de pontă“ (la chemin-de-fer), interdicția de a sta în spatele unui jucător chemînd ghinionul, personaje catastrofale pentru soarta partidei. În ultimul caz, bănuitul de piază-rea, un anume Manole, se dovedește a fi un simplu trișor, ca și Pampon. Cînd Mița îl sfătuiește să nu se bucure că a cîștigat la cărți, căci va fi ghinionist în dragoste, Pampon se apără: la el victoria nu depinde de noroc ci de „știința“ măsluirii. La Brăescu, „damele“ din „careu“, adică patru doamne mai trecute care se strîng la un poker, „trag locurile“ pentru a stabili prin hazard cine poate ajunge pe un loc norocos sau cu ghinion. Una dintre babe demitizează, atribuind evantuala pierdere doar nepriceperii la joc, nu poziției la masă, rostind cunoscuta zicală: „Nu-i locul, ‘-i dobitocul, madam“.

Iată că și orașul e bogat în superstiții. Ce să mai vorbim atunci de personajele rurale? Mama lui Ion Creangă, Smaranda, poate îndrepta timpul și face alte mici vrăjitorii. Guica lui Marin Preda, din Moromeții ține un calendar original, aparent păgîn cu sărbători ca joi-mari, miercurea păsărilor, lunea verde. Catrina o îndeamnă să revină la rînduielile creștinești. În realitate însă, tradițiile creștine se combină în sat cu cele pre-creștine și cu diferite superstiții.

Joia Mare e Joia de dinaintea Paștelui, cînd însă apare un personaj inedit: Joimărița, care chinuie fetele leneșe. Miercurea păsărilor sau miercurea strîmbă este cu adevărat o sărbătoare netrecută în calendarul ortodox. Ca și lunea verde, legată totuși de postul Paștelui, fiind prima zi de după Lăsata Secului, cînd se face o ciorbă cu borș și numai cu verdețuri, un detoxifiant tradițional.

La Marin Preda (O adunare liniștită) este prezentată o aniversare: nepotul lui Miai împlinește un an. Se dă o petrecere la care copilului „i se rupe turta“ deasupra capului și este ridicat pînă la grindă ca să crească mare. Familia trebuie să se supună acestor ritualuri, precum, la Eugen Barbu, la nunta lui Stere cu Lina din Groapa, se „joacă“ negreșit găina. După un timp, cînd Lina îl suspectează pe Stere că o „traduce“, Aglaia o duce la o ghicitoare, Marița. Aceasta „dădea-n bobi, punea argintul-viu și-l trimitea pe șina tramvaiului ibovnicelor, pe mulți îi adusese înapoi la rostul lor“. Deci magia veche se combină cu avantajele civilizației, farmecele fiind trimise pe șină.

Practicile Mariței dau spre voodoo: înșelata aducea o puică albă. „Coana Marița o spinteca la miezul nopții și-i scotea mațele afară. Se zicea că orbește țiitoarele, le sluțeste cu vrăjile ei“. Marița „învăța codanele să se despoaie în fata oglinzilor când cântau cocoșii a doua oară“ și „avea descântecele ei cu sânge de nouă frați, scotea junghiurile cu foarfeca înfiptă lângă ușorul ușii“. Baba, care practică și divinația cu cărți de joc, îl va readuce pe Stere la Lina.

Țigăncile din Mircea Eliade îl scot pe pro ­fesorul Gavrilescu din timpul lui și-l trimit în viitor. Nu e clar de ce. O ghicitoare țigancă este Lișca dintr-o povestire a lui Fănuș Neagu care învîrte un ciur pe vîrful unei foarfeci, semn că soțul clientei, aflat pe front, e în viață. Cînd, la îndemnul altor femei, Lișca face mișcarea și pentru a ghici soarta bărbatului ei, ciurul cade repetat, semn fatal.

În Cronică de familie, Petru Dumitriu are un personaj care e împătimit de astrologie. Eustațiu Cozianu nu se lasă pînă cînd astrele nu îi dau dreptate, potrivind retroactiv pronosticurile trecute ca să se adapteze realității prezente și furîndu-și astfel căciula. Dar, mergînd să ia în posesie o moșie, cîștigată prin justiție de la o comunitate de țărani, este ucis de aceștia. Faptă de care horoscopul nu-l prevenise. Princepele lui Barbu are doi astrologi acreditați la curte: Ioan Valahul și Messerul Ottaviano, venit din lume. Fiecare îi face „foletul“, arhaism preluat de prozator din istoria lui C. Brâncoveanu. Predicțiile celor doi sînt cu totul sibilinice.

Mai original este un ghicitor în pietre dintr-o povestire de Mircea Eliade. Văzînd pietrele ce se află în apropiere de o persoană, el îi poate afla viitorul.

În perioada Belle époque, ajunge și în Principatele Române și implicit în literatura lor spiritismul. Într-o povestire veselă a lui A. Bacalbașa, severul căpitan Moș Teacă sosește pe neașteptate acasă. Soția sa, Caliopi îl invită brusc să facă o ședință de spiritism. Ea are inițiativa de a convoca spiritul locotenentului Spanopolu care „tot e el infirior, trebuie să vie“. Căpitanul nu sesizează contradicția: locotenentul său e viu și nevătămat. Îl invocă și, surpriză, acesta se ivește în carne și oase, dar fără tunică pe el, de sub masa de spiritism conjugal. Naiv sau acomodat, Moș Teacă va accepta situația.

E clar că personajele sînt avide să-și cunoască soarta deși, fatalismul românesc le-ar îndemna spre concluzia : „ce ți-e scris în frunte ți-e pus“.