În cântul al XXIII-lea al Odiseei, după masacrarea pețitorilor, Odiseu și Penelopa își reiau legătura aducându-și la cunoștință unul altuia ce au făcut câtă vreme au fost despărțiți: „…când de-ajuns se desfătară soţii/ În dragoste plăcută, stau de vorbă/ Şi petreceau istorisind trecutul./ Ea-i povesti tot răul ce-ndurase/ De la femei şi de la urgisitul/ Duium de peţitori […]/ Iar el viteazu-i povestea tot răul/ Ce altora-l pricinui şi câte/ Mai suferi el singur“ (traducere de George Murnu). Pribeagul întors acasă prezintă pe scurt întâlnirile lui cu ciconii, ciclopii, Eol, lestrigonii, Circe, umbrele morților, sirenele, Scila și Caribda, cireada soarelui, Calipso și feacii. Pornind de la această secvență narativă, Mario Vargas Llosa compune piesa Odiseu și Penelopa ca suport al spectacolului regizat de Joan Ollé în care scriitorul peruvian joacă împreună cu actrița Aitana Sánchez-Gijón în cadrul Festivalului de Teatru Clasic de la Mérida din 2006. Fără a fi citit integral opera homerică până la data respectivă, după cum mărturisește în epilogul Călătoria lui Odiseu, el alege Odiseea când i se propune să adapteze o creație clasică din convingerea că aceasta „îl va umple de uimire“. După o imersiune de mai multe luni în cuprinsul epopeii, are revelația caracterului emblematic al poemului la fel de incitant pentru publicul larg fascinat de izbânzile eroului ca și pentru intelectualii atrași de factura literară a unei lucrări alcătuite parcă azi de „un fantast ce stăpâneşte toate tainele artei de a povesti şi care a acumulat, în ştiinţa sa de narator, toate tehnicile şi experimentele, de la plăsmuirea unui timp propriu pentru istoria sa şi până la cele mai îndrăzneţe modificări ale unghiului de vedere“. Odiseea este, „mai mult chiar decât Iliada, textul literar şi fantezia mitică ce stă la temelia culturii occidentale“, conchide autorul (Odiseu și Penelopa, Curtea Veche, 2010, traducere de Mariana Vartic, reluată în volumul Teatru, Curtea Veche, 2021). Schițând o „versiune minimalistă“ a desfășurării faptice binecunoscute pe care cei doi parteneri o spun și o interpretează pe scenă, dramaturgul recreează principalele episoade ale peregrinării lui Odiseu, cu excluderea expedițiilor lui Telemah în căutare de veşti despre tatăl său și a disputei finale cu părinții pretendenților răpuși.
Așa cum o va face și în spectacolul O mie și una de nopți, jucat la Madrid în 2007 în aceeași regie și cu aceeași distribuție, Vargas Llosa se arată interesat mai cu seamă de rolul poveștilor care le oferă oamenilor șansa de a visa prin trăirea simultană a mai multor vieți. Șeherezada își amână seară de seară moartea înșiruind istorisiri fabuloase în stare să-l domolească pe crudul Șahriar nerăbdător să le afle sfârșitul. Odiseu supraviețuiește naufragiului și îl înfrânge pe Poseidon obținând, prin expunerea aventurilor sale extraordinare, asistența decisivă a feacilor cuceriți de vorbele lui. Laureatul Premiului Nobel din 2010 aduce mereu un elogiu al ficțiunii, tema centrală a discursului său de recepție rostit la Stockholm.
În deschiderea piesei, Odiseu se deșteaptă în căminul conjugal fără a avea certitudinea că regăsirea familială mult așteptată e reală sau doar imaginară. El își exprimă neliniștea că ar putea fi victima unei halucinații („…mi-e teamă să nu adorm și, când deschid ochii, să mă pomenesc că era doar un vis că mă aflu aici, lângă tine“), însă Penelopa îi dă asigurări că a ajuns în sfârșit la destinație: „…nu e vis. Este adevărat. S-a întâmplat. Te-ai întors“ (I). Într-o situație similară, incapabil să-și dea seama dacă veghează sau e cuprins de reverie, se mai aflase Odiseu cel puțin de două ori în decursul periplului său: pe țărmul insulei Ogigia, înaintea nimfei Calipso („Când am deschis ochii, mi s-a părut că încă sunt cufundat în somn. Era adevărat ce vedeam? Era o nălucire?“ – VII), și în ținutul feacilor, în fața adolescentei Nausicaa („Am deschis ochii și mi s-a părut că visez“ – IX). La rândul său, adormită prin farmecele Atenei pe durata uciderii pețitorilor, Penelopa oscilează între visare și trezie cu senzația prezenței fizice a soțului de multă vreme plecat: „În somn te-am simțit […] Nu semăna cu visul, părea aievea“ (XI). În momente de răgaz, amândoi au ocazia să-și pună întrebări cu privire la autenticitatea experiențelor traversate.
Convinsă că „nu e ceasul iubirii, ci acela al istorisirilor“, Penelopa își invită bărbatul să-i relateze isprăvile reale ori închipuite: „Deapănă-ți mai departe povestea“. În replică, Odiseu formulează propunerea inedită de a recrea cele întâmplate pe drumul către casă prin asumarea lor laolaltă: „Să fie povestea noastră, Penelopa. Ajută-mă s-o făuresc din nou. […] S-o reînviem împreună, ca și cum am fi trăit-o amândoi“. Departe de a echivala cu falsificarea trecutului, operațiunea semnifică potențarea și reclădirea lui prin experimentare comună: „Nu născocindu-l. Ci construindu-l, trăindu-l încă o dată, de-adevăratelea, cu ajutorul închipuirii și al amintirilor, însă acum amândoi, împreună“ (I). În piesa care inserează pasaje din epopee între reluările personale ale materialului antic, cei doi vor reconstitui gesta lui Odiseu jucând succesiv rolurile principalelor personaje implicate. E vorba de o continuă metamorfoză, conformă acelei „vocații“ a culturii elene, unde toate ființele, muritoare sau divine, „suferă de instabilitate ontologică și niciodată nu sunt ceea ce sunt pentru totdeauna, ci în mod provizoriu“, cum se afirmă în epilog: „Cu toții trăiesc mai multe vieți, ca și cum ar fi personaje și lucruri ale ficțiunii“. De altfel, în ipostaza de actor, Vargas Llosa este în măsură să aprecieze aventura în care „o persoană iese din sine însăși, se metamorfozează într-o alta și, […] în acea realitate autonomă care este aceea a teatrului, se transformă într-un personaj de ficțiune“.
Cei doi se pricep să-i facă pe ceilalți să le adopte punctul de vedere îmbrobodindu-i. La prima ei intervenție, Penelopa îi lămurește soțului șiretlicul pânzei mereu țesute și destrămate ca pretext al amânării pețitorilor, giulgiu „aidoma timpului“ care „înaintează necurmat și totuși nu se mișcă“, prinzând în firele sale „un crâmpei de eternitate“: „I-am mințit cu atâta convingere, încât m-au crezut“ (I). Măiestria lui Odiseu de a-și vrăji auditoriul cu spusele lui este admisă chiar de zeița Atena care îl învăluie într-un nor spre a-i facilita accesul la curtea feacilor unde protejatul ei se poate descurca pe cont propriu, prin înzestrarea persuasivă: „Apoi, totul va depinde de forța ta de convingere. O ai, ești la fel de bun când spui povești ca și atunci când navighezi sau te lupți, nu-i așa?“ De fapt, încă de la cel dintâi contact cu Nausicaa el își dovedise talentul expozitiv, fata urmărindu-i „cu gura căscată“ pățaniile ieșite din comun, parcă într-o tentativă de a-și depăși propria existență anostă: „Îmi plac poveștile pe care mi le depeni. Și cum le istorisești. Câte zile aș mai avea, aș fi trăit iar și iar acele peripeții mulțumită poveștilor tale. Ar fi fost de parcă aș fi trăit mai multe vieți deodată“. Când le solicită ajutorul fără a-și declara numele, Odiseu îi seduce pe feaci cu relatările sale captivante, astfel că regele Alcinou îl primește „cu brațele deschise“ cerându-i doar: „…povestește-ne de-a fir a păr peripețiile prin care ai trecut. Uite cât de curioase le-ai făcut pe Intersectarea la curtea feacilor cu orbul Domodoc care omagiază realizările lui Odiseu la Troia îl determină pe acesta să pună în discuție evenimentele celebrate: „…era foarte ciudat să aud povestindu-se ceva ce trăisem. Faptele erau aidoma, dar vorbele, muzica și rostirea aedului le îndepărtau și le făceau ireale. Toate îmi păreau simplă închipuire“ (IX). Rememorarea masacrului pețitorilor în ultima scenă declanșează o serie de reflecții asupra veridicității expunerii. Constatând transfigurarea celor petrecute prin distanțarea în timp, Odiseu își dă seama că „Toată grozăvia aceea nu-i acum decât subiect de poveste. Ceva de care să-ți aduci aminte de departe, cu perspectiva și cu vorbele care fac blând ceea ce e crâncen, frumos ce e urât, plăcute și atrăgătoare până și lucrurile cele mai ticăloase și dezgustătoare“. Penelopa are momente când se îndoiește că soțul ei a întâmpinat primejdiile menționate, posibil rod al unei fantezii debordante: „Știi că-mi vine greu să cred că ai trăit toate aventurile astea? Cele pe care mi le-ai povestit și cele pe care mai urmează să mi le povestești. Mă gândesc, deodată, că, mai curând decât un aventurier, ești un născocitor“. În cele din urmă, Odiseu recunoaște statutul incert al evocărilor situate la granița dintre realitate și ficțiune: „Când mă aud înșirând întâmplările acelea în fața unor străini, nu mai sunt foarte sigur dacă cea care grăiește prin gura mea e amintirea sau închipuirea […] dacă le-am trăit cu adevărat sau dacă nu cumva, istorisindu-le, s-au schimbat atât de mult, încât e ca și cum le-aș fi inventat“ (XI). regina Arete, pe fiica mea, Nausicaa și pe toți curtenii“. După cum își va aminti protagonistul în preajma soției, cei din public „ascultau răpiți“, „râdeau, plângeau, se înfricoșau, se bucurau“ la auzul întâmplărilor senzaționale, dornici să le afle continuarea asemenea unor copii legănați de basme: „Mai departe, mai departe, aedule“, „Ce-a mai fost după aceea?“ (IX). La sosirea pe meleagurile de baștină, Odiseu își alcătuiește o falsă biografie cu intenția de a verifica lealitatea porcarului Eumeu: „Povestea mea e lungă și grozavă, prietene. M-am născut în Creta […] Din fiecare dintre drumețiile mele aș putea povesti peripeții care i-ar încânta pe rapsozi și i-ar fermeca pe ascultătorii lor“. Pe de altă parte, el înfățișează încercările reale la care a fost supus când își dezvăluie lui Telemah identitatea: „Am plâns multă vreme, așa îmbrățișați, în timp ce-i istoriseam chinurile și năpastele întoarcerii mele în Itaca“. La un moment dat, concepe o continuare a rătăcirilor lui ca recitator ambulant în caz că ar găsi-o pe Penelopa măritată cu altul: „…în loc să mă așez pe tron, aș fi părăsit pentru totdeauna insula asta. Aș fi cutreierat mai departe lumea, în chip de cerșetor, așa cum m-a preschimbat Palas Atena. Aș fi încercat să-mi câștig traiul, povestindu-mi peripețiile“ (X). Fie că ține minte cu precizie, fie că își imaginează totul, cel aflat în centrul acțiunii se dovedește a fi un povestitor infatigabil.
Intersectarea la curtea feacilor cu orbul Domodoc care omagiază realizările lui Odiseu la Troia îl determină pe acesta să pună în discuție evenimentele celebrate: „…era foarte ciudat să aud povestindu-se ceva ce trăisem. Faptele erau aidoma, dar vorbele, muzica și rostirea aedului le îndepărtau și le făceau ireale. Toate îmi păreau simplă închipuire“ (IX). Rememorarea masacrului pețitorilor în ultima scenă declanșează o serie de reflecții asupra veridicității expunerii. Constatând transfigurarea celor petrecute prin distanțarea în timp, Odiseu își dă seama că „Toată grozăvia aceea nu-i acum decât subiect de poveste. Ceva de care să-ți aduci aminte de departe, cu perspectiva și cu vorbele care fac blând ceea ce e crâncen, frumos ce e urât, plăcute și atrăgătoare până și lucrurile cele mai ticăloase și dezgustătoare“. Penelopa are momente când se îndoiește că soțul ei a întâmpinat primejdiile menționate, posibil rod al unei fantezii debordante: „Știi că-mi vine greu să cred că ai trăit toate aventurile astea? Cele pe care mi le-ai povestit și cele pe care mai urmează să mi le povestești. Mă gândesc, deodată, că, mai curând decât un aventurier, ești un născocitor“. În cele din urmă, Odiseu recunoaște statutul incert al evocărilor situate la granița dintre realitate și ficțiune: „Când mă aud înșirând întâmplările acelea în fața unor străini, nu mai sunt foarte sigur dacă cea care grăiește prin gura mea e amintirea sau închipuirea […] dacă le-am trăit cu adevărat sau dacă nu cumva, istorisindu-le, s-au schimbat atât de mult, încât e ca și cum le-aș fi inventat“ (XI).
Postfața-epilog insistă asupra ambiguității fundamentale a eroului mai remarcabil, poate, în calitate de povestaș decât de protagonist al isprăvilor. Contradicțiile lui Odiseu care, pentru alți spectatori, produce versiuni diferite ale acelorași fapte sugerează că el ar fi „primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii“. Om de acțiune cu har de narator, el se manifestă „în același timp în lumea realității și în fantezie, în istorie și în mit, în minciună și în adevăr“. Traseul său demonstrează, din punctul de vedere al dramaturgului, puterea imaginației de a îmbogăți cotidianul prozaic: „Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave […]. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate“. Constantă a culturii occidentale, „fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele“ explică interesul constant pentru figura centrală a epopeii. Exemplul lui Odiseu stimulează speranța de a atinge inaccesibilul oferind măcar „stratagema călătoriei în ficțiune minciună care se trăiește de-adevăratelea unde toate limitele pot fi încălcate“ astfel că o făptură efemeră ca regele Itacăi reușește să-i biruiască pe Helios și Poseidon. Artist al cuvintelor în măsură să-l întreacă pe Aiax cel viteaz, el impresionează mai ales când își recompune propria istorie în prezența unor apropiați sau necunoscuți.
Pentru Vargas Llosa, notabilă e și altă însușire a acestui plăsmuitor de geniu ori ins trecut prin multe: tenacitatea asumării calității sale native de om care poate stârni admirația și chiar invidia zeilor. Iubitele nemuritoare ale lui Odiseu clamează, paradoxal, neajunsurile eternității. După ce acceptă ruga comandantului de a-i readuce la starea umană tovarășii prefăcuți în porci, Circe vorbește de golul din existența anterioară întâlnirii lor: „…viața mi-a fost mereu o noapte deșartă, un pustiu fără apă și copaci. Numai cu tine am simțit că atingerea ei ajungea până la mine, tremurătoare, năvalnică“ (III). Pe punctul să-l învețe cum să iasă din capcana sirenelor, ea îi cere o îmbrățișare menită să-i alunge pustiul sufletesc: „Am venit să te ajut din nou. Mai întâi, strânge-mă tare în brațe și fă-mă să simt, pentru o clipă, că am scăpat de singurătate“ (V). Când îi arată că trebuie să-i sacrifice Scilei șase marinari pentru a se salva cu restul echipajului, pomenește jertfa acceptată de ea însăși de dragul lui: „Totul are un preț în viața asta, n-ai aflat încă? Ca să te ajut să te întorci în Itaca, eu renunț la ce jinduiesc mai mult: să nu mă simt singură“ (VI). Cât despre Calipso, a preferat să rămână „mereu singură“ pe domeniul său nefiind vreodată ispitită de bărbați: „Mai degrabă mă intimidau ori îmi făceau silă“. După cum recunoaște nimfa, lucrurile stau altfel din momentul când fostul luptător de la Troia a fost aruncat de vijelie pe țărm: „…inima a prins să-mi bată foarte tare […] Până atunci, nu știam că am o inimă. Pesemne – aveam nevoie de ea. Acum, mulțumită ție, știu că o am“. Fără a fi supusă vicisitudinilor timpului, ea îndrăgește „urmele pe care peripețiile, depărtările, războaiele și minunile le-au lăsat pe chipul“ brăzdat de riduri al multîncercatului corăbier: „Îmi închipui că în fiecare dintre semnele astea se află un oraș, o insulă, niște oameni și niște priveliști pe care nu le voi cunoaște niciodată. Lumea mea e doar Ogigia. Atingându-ți trupul, călătoresc, învăț, străbat ținuturi îndepărtate“ (VIII). În chip neașteptat, s-ar zice că experiența divină este mărginită, pe când cea omenească nu cunoaște hotare.
Zugrăvind insula lui Circe unde „timpul părea neclintit, de parcă zeul Cronos nu pusese nicicând piciorul“, Odiseu îi semnalează Penelopei „ce groaznic e să trăiești într-o lume fără timp“ (III). Mai târziu, el îi lămurește atracția resimțită de Calipso pentru un pământean, de înțeles câtă vreme scurta viață omenească este trepidantă și intensă pe când nemurirea „monotonă“ nu aduce decât „un lung căscat de urât. Rutină și plictis“: „În eternitatea aceea din care nu vor ieși niciodată, totul, totul li s-a întâmplat și iarăși li se va întâmpla. Asta nu ți se pare ceva searbăd? Ce fel de dorințe, de pasiuni, de înflăcărare, de neliniște am avea, dacă pericolul de a păși în împărăția umbrelor, de a ne preface într-o umbră, nu ne-ar pândi la fiecare pas?“ La despărțirea de cel pe care a vrut să-l izbăvească de „stricăciunea timpului“, reticent la gândul de a deveni etern, Calipso acceptă că perisabilitatea mereu diversă promite mai mult decât veșnicia fadă: „Gândeam să te fac nemuritor și, în fapt, m-ai făcut tu să intru în stăpânirea lui Cronos. În timpul care macină și ucide, dar care face din viață ceva plin de primejdii și tulburător.“ (VIII). În pofida slăbiciunii sale inerente, un om ca Odiseu este mai împlinit decât zeii și poate triumfa asupra lor.
Înclinația de narator a eroului ori refuzul său de a renunța la bucuriile familiale în schimbul nemuririi atrag atenția încă din epopeea homerică. Vargas Llosa insistă asupra acestor trăsături ca elemente distinctive ale individualității lui Odiseu prin raportare la semeni ori la divinități.