Prefigurând elogiul „sfintelor firi vizionare“ din Epigonii, M. Eminescu publică în „Familia“, An III, nr. 25/1867 oda La Heliade. Intitulată în formă arhaică de dativ popular La Heliade (Lui Heliade), poezia exprimă dorința tânărului poet, de curând debutant, tot în „Familia“, de a cânta precum autorul Biblicelor. Căci, dacă i-ar permite zeul artelor, Apollo, să-și aleagă o cunună de poet, n-ar alege cântarea duioasă a lui Eol, ci o cântare aprigă, mânioasă, precum a talazurilor mării răscolite de furtună, așa cum e cântarea bătrânului Heliade: „Cum curge profeția lui Ieremiade,/ Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor?“ Oda se încheie cu dorința de a cânta măcar o dată ca Heliade în Blăstemul său; acest cântec ar putea fi chiar cântecul său de lebădă: „Ruga-m-aș la Erato să cânt ca Tine, barde,/De nu viața-mi toată, dar cântecul de moarte să fie ca Blăstemu-ți… să-l cânt, apoi să mor.“ Heliade nu are o poezie intitulată Blăstem, dar un cercetător și editor meticulos al poeziei lui Eminescu, D. Murărașu, a stabilit că versurile acestea se referă la apriga satiră intitulată Ingratul, îndreptată împotriva lui Grigore Alexandrescu, pe care Heliade l-a urât cu înverșunare în ultima parte a vieții, menindu-i să fie asemenea biblicului Cain alungat de toți oamenii: „Pribeag să fii în lume, fără locaș, culcare/ Și cin’te va atinge se va simți turbat;/ Nici viermii în mormântu-ți nu vor afla mâncare/ Căci vor muri d’otrava a trupu-ți veninat.“ (M. Eminescu, Poezii,I. Ediție critică de D. Murărașu, Minerva, 1982, p.286)
Este o odă aniversară: Eliade împlinea 65 de ani, și cum aniversarea a trecut nebăgată în seamă de cei care erau mai apropiați și mai îndatorați autorului Gramaticii românești decât Eminescu, omagierea este cu atât mai emoționantă: „Cum relațiile dintre Eliade și «Familia» erau destul de strânse nimic nu ne împiedică a presupune că oda lui Eminescu va fi fost citită și că va fi plăcut bătrânului, căci era, cum afirma Gh. Bogdan-Duică «foarte simțitor la laude»; în 1902 când se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Heliade, cuvântul omagial a fost rostit de B. P. Hasdeu, care afirmă că opera lui se distinge „printr-o extremă energie… care încântă mai cu osebire pe nenorocitul Eminescu, care a scris o frumoasă poezie, La Heliade“ (v. M. Eminescu, Opere alese, Ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, Scriitori români, E.P.L., București, 1964,p.269). Admirația pentru Heliade se vede și din faptul că a revenit asupra acestei poezii, la moartea lui Heliade în 1872, și a intitulat-o , după un vers horațian, Os magna sonaturum (Un glas de o mare rezonanță, O voce celebră), care i s-a părut o caracterizare potrivită pentru Heliade: „O, limba lui!Îmi pare c-aud cum ea răsună/ În aspra ei mânie zidind nor peste nor./ Din ștearsa, ne-nțeleasă a istoriei rună/ A descifrat al ginții puternic viitor./ El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,/ Valuri cari în ceartă se scutură și mor./ Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist/ În limba inspirată-a unui evanghelist.“
Elegia izbutește „un grandios portret al lui Heliade“, (Perpessicius) unele caracterizări fiind reluate în strofa ce-i consacră în Epigonii („Convorbiri literare, IV, 15 august 1870): „Eliad zidea din versuri și din basme seculare/ Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată/ Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată/ Și veghează-o stâncă arsă dintre nouri de eres“. Strofă comentată contradictoriu de mai mulți cercetători ai operei lui Eminescu, menționați de D. Murărașu în eruditele sale Comentarii eminesciene, 1967, E.P.L. Pentru Anghel Demetriescu, strofa aceasta este „un galimatias“; D. Caracostea – consideră că „delta“ – reprezintă triunghiul deasupra intrării în biserică, iar Victor Morariu crede că „delta“ se referă la cartea lui Heliade Biblia sau notițe historice… în care se amestecau tot felul de cunoștințe, acest amestec fiind imaginat de poet ca o deltă. O explicație mai detaliată oferă D. Murărașu, care susține că toate imaginile din această strofă sunt „folosite de Eminescu pentru a arăta cât de mult adevărul din Biblie este copleșit de elemente fabuloase, cât înțeles adânc poate să aibă o operă plină de enigme, cât de furioase lupte s-au dat împotriva credinței cuprinse în Biblie, cât de nelămurite sânt încă părți din ea și cât de triumfătoare rezistă în mijlocul ereziilor noian, își găsesc o explicație luând lucrurile în general, bineînțeles, în amestecul bizar de interpretări serioase, de explicații pseudo-științifice, de aluzii poetice ori de efuziuni sentimentale care constituiesc lucrarea Biblicele“ (op. cit. p.60). În comentarea „poem cu poem“ a lui Eminescu, Alex. Ștefănescu spune că „Eliade mai trăia când scria Eminescu Epigonii, dar nu se afla demult în centrul atenției și în plus dădea tot mai des semne de pierdere a minților. De aceea evocându-l folosește verbele la trecut. Megalomania lui Heliade este interpretată cu generozitate, cu măreție « Munte cu capul de piatră, de furtune detunat㻓. Și lui Odobescu într-o scrisoare adresată lui Bariț cam în aceeași perioadă i se pare că Eliade este un om „slăbit de minte, amețit de patimi urâcioase și lacom de câștig pecuniar“(v.Ion Buzași, O scisoare a lui Alexandru I.Odobescu către G. Bariț, în “Blajul“, serie nouă An.I nr.1. p.74).
Admirator al lui Eminescu, Vlahuță îi urmează și în omagierea poetului Zburătorului scriind La statua lui Ion Eliade Rădulescu cu ocazia dezvelirii statuii sale în 21 noiembrie 1881 în fața Universității din București, eveniment consemnat și de Eminescu într-un articol din „Timpul“,VI, 1881, nr. 25 – arătând că posteritatea lui Eliade este împărțită în admiratori și contestatari: Eliade are meritul – spune Eminescu – unui promotor al culturii, iar asupra literaturii „ar trebui să i se facă dreptate și să se deosibească înrâurirea hotărâtor bună asupra limbei literare, de o seamă de rătăciri ulterioare“ („Timpul“, VI, 1881, nr. 235).
Oda lui Vlahuță începe cu imaginea dezolantă a Codrului (cultura, literatura română) atins(ă) de uscăciune. Se ridică un vlăstar care, ca prin vrajă „crește văzând cu ochii“ și ajunge stejar: Stejarul Eliade. Oda se încheie cu o invocație retorică în care se spune că scriitorul este admirat de
„Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremei adâncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră Codrul-rege.“