Mircea Mihăieș în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: Cât la sută e James Joyce în Mircea Mihăieș?

Mircea Mihăieș: Cred că foarte puțin — ca să nu spun că procentajul tinde spre zero. Nefiind dotat cu un talent artistic demn de-a fi menționat, mi-am dat seama, încă de la începuturile scrisului meu, că singura șansă e claritatea. Adică simplitatea și directețea în exprimare. Nici cei mai excentrici exegeți ai lui Joyce nu ar susține că vreuna din aceste însușiri se regăsește la el. Decât, eventual, în primele scrieri. E adevărat, pe la optsprezece-nouăsprezece ani, „joyce-izam“ frenetic în diverse încercări literare între prieteni. Era doar o gesticulație mecanică, o preluare și prelucrare snoabă a unora din particularitățile stilistice ale autorului irlandez: aglutinarea aparent ilogică de cuvinte, fracturile de propoziții și fraze, hazardul lingvistic, semantica distorsionată, fluxul conștiinței, monologul interior, aluziile textuale și subtextuale etc. E bine că m-am lecuit la timp. Ulterior, am constatat că destui inși cu pretenții, scriitori omologați, au preluat de la Joyce procedee și tehnici, lăsând să se înțeleagă c-ar fi invențiile lor. Mizau pe faptul că lumea nu prea citește.

La un moment dat, m-am amuzat arătându-i unei foarte bune prietene câteva pasaje din Joyce. Am întrebat-o cine e autorul. Fără să ezite, mi-a dat numele unui scriitor român. A rămas perplexă când i-am spus că e vorba de fragmente din Ulysses, transpuse de Mircea Ivănescu…

Cui îi e frică, nu de Virginia Woolf, ci de James Joyce?

Se pare că celor care au împrumutat cu toptanul din tehnicile lui narative nu le-a fost frică. Și nici jenă. Din experiența mea directă, cei mai îngroziți sunt studenții de la Litere. Tremură să nu le cadă la examen vreun subiect legat de Joyce. Ce e drept, am evitat, în măsura în care am putut, să întind coarda sadismului și să le pretind analize originale.

De Joyce se tem și editorii. E adevărat, traduceri în românește ale cărților sale au mai apărut. Ba chiar s-au publicat și retraduceri, de Radu Paraschivescu, respectiv, Dana Crăciun. E iminentă apariția unei noi variante a lui Ulysses, datorată lui Rareș Moldovan. Dar asta nu-i încântă pe editori și librari, deoarece astfel de cărți se vând încet, în ciuda faptului că avem anual mii de studenți la facultățile de Litere din țară.

De Joyce se tem, în general, cei pentru care lectura e divertisment, ori o potențială modalitate de a-și polei personalitatea. Adică cei obsedați de a deveni „varianta mea cea mai bună“, după cum sună o oribilă expresie de largă circulație. Cei mai sus enumerați au toate motivele să se teamă de Joyce. William Faulkner, singurul său rival, în opinia mea, la titlul de cel mai mare prozator de limbă engleză din secolul al XX-lea, ne avertiza: „De Ulysses trebuie să te apropii așa cum se apropie predicatorul baptist analfabet de Vechiul Testament: cu credință.“

Nu lăsați impresia că v-ar intimida vreo carte a lui Joyce. Nici măcar Finnegans Wake, în jurul căreia ați construit cel mai recent volum din trilogia pe care i-ați dedicat-o lui Joyce. E adevărat?

Cum să fie adevărat? M-au îngrozit, la timpul lor, fiecare, începând cu Oamenii din Dublin, continuând cu Un portret al artistului la tinerețe și Ulysses și încheind cu infernalul Finnegans Wake. Toate cărțile lui Joyce au un anumit grad de dificultate — chiar și povestirile din Dubliners, pe care trebuie să le asamblezi într-un anumit fel pentru a da la iveală „desenul din covor“, cum zicea Henry James. Nu poți avea o lectură „naivă“, „de relaxare“, a cărților lui Joyce, așa după cum nu poți asorta un vin nobil la o ciozvârtă indigestă, hăpăită în picioare la un restaurant „fast food“. Dar nici n-am să spun că ne aflăm în fața unui scriitor numai pentru „inițiați“, pentru „elită“, pentru „the chosen few“. Dacă știi cum să te apropii de el, Joyce poate fi chiar un scriitor popular. De un colosal umor și cu o viziune cât se poate de sănătoasă despre lume. El atinge o coardă profundă a oricărei ființe umane. Drept dovadă, zecile, sutele de mii de participanți la celebrările anuale de Bloomsday, desfășurate pe 16 iunie în întreaga lume, în amintirea zilei în care e plasată acțiunea din Ulysses. Acum câțiva ani, sub presiunea entuziastă a celor „două bufnițe“ de la Timișoara, Oana Maria Doboși și Raluca Selejan, am inițiat și noi un astfel de program la librăria lor, devenită un veritabil centru cultural.

E adevărat că termenul de „Google“ vine de la James Joyce? Și, de fapt, chiar mai mulți termeni surprinzător de actuali, nu?

Posesor al unei imaginații debordante, James Joyce a „produs“ o infinitate de bizarerii lingvistice. Din respect pentru adevăr, google-ul nostru de toate zilele e un cuvânt inventat în 1938 de un copil de nouă ani, la solicitarea unchiului său, matematicianul Edward Kasner. „Googol“ descrie cifra 1 urmată de o sută de zerouri. La Joyce, cuvântul apare cu câțiva ani mai devreme, sub formele „googla“ și „googling“. Așa că, putem face orice speculație…

E cert însă că numele particulei elementare fundamentale a materiei, quark, e preluat din Finnegans Wake. După cum e imposibil să nu cazi pe gânduri când descoperi niște vocabule precum emailia, care în aceeași carte desemnează o scrisoare care trebuie să ajungă urgent la destinație, sau corollas, cuvânt cu directă trimitere la un virus care a fost injectat… Destul de înspăimântător, nu?

Când l-ați întâlnit pe Joyce și când l-ați cunoscut cu adevărat?

La prima parte a întrebării e ușor de răspuns: l-am întâlnit în adolescență, atunci când s-au tradus în românește primele sale două cărți de proză. Țin minte că Oamenii din Dublin m-a plictisit și am abandonat lectura înainte de a ajunge la final, la povestirea The Dead, despre care acum cred că e una din marile narațiuni ale lumii. Dar presupun că și dacă aș fi ajuns cu cititul până la capăt, tot nu mi-aș fi dat seama de valoarea nuvelei… Un portret al artistului…, parcurs în liceu, mi-a lăsat, în schimb, o impresie profundă. Nu știam să-mi explic cu precizie în ce consta fascinația, dar constatam că e deja vorba de un cu totul alt mod de a gândi literatura. Mintea începea să fie un reper fundamental, în opoziție cu inima, așa cum se întâmplă în cazul creațiilor pre-moderniste.

În ce privește aventurile mele cu Ulysses și Finnegans Wake, pe care am încercat să le studiez în profunzime, le-am documentat pe larg în cărțile dedicate acestor două sublim-monstruoase creații ale creierului uman. Dar asta nu-mi dă dreptul să susțin că l-aș cunoaște cu adevărat pe Joyce. Eventual, aș putea spune că, treptat, mi-am construit un James Joyce al meu. E un risc în asta, pentru că poate fi o operație în care smulgi cărămizi din pereții unei vile somptuoase pentru ca, la final, să constați că ți-ai improvizat o cocioabă.

În cazul lui James Joyce, ați vorbit / scris despre o hipnoză în ce vă privește. A fost așa, instant, sau hipnoza s-a construit în timp?

Hipnotică e starea oricui decide să-l citească pe Joyce. Există atât de mult autoritarism în textele lui (evident, nu de tip politic, ci ideatic și stilistic) încât rămâne un spațiu foarte îngust de manifestare a propriei tale libertăți. Te trezești făcând gesturile impuse de el și urmând pașii așa cum ți-i dictează. Din acest punct de vedere, nu exclud posibilitatea ca Joyce să fie primul scriitor totalitar (din nou, într-un sens ne-politic). „Hipnoza“ e consecința, cred eu, a componentei poetice radicale a majorității scrierilor sale. Nu e vorba de lirism așa cum îl definesc clasicii și realiștii, ci de o stranietate a formei, a structurii, a rădăcinii, a sensului fiecărei propoziții. Iar în cazul lui Finnegans Wake, al fiecărui cuvânt. Acesta e, după mine, și singurul mod în care-i poți citi romanul din 1939: buchisind fiecare vocală și încercând să dibuiești ce se ascunde sub literele, imaginea și sonoritățile acesteia. În ordaliile medievale exista proba focului, a apei clocotite, a fierului încins. În Finnegans Wake există ordalia prin cuvânt. Dacă, prăbușit sub dicționare, lexicoane, adnotări filologice, ai reușit să înțelegi un cuvânt, poate că ai o șansă să treci la următorul. Dacă nu, mai bine lași totul baltă și-ți umpli timpul cu altceva. Adevărul e că, dacă m-aș fi putut sustrage imprudenței grosolane de a mă apuca să scriu despre Finnegans Wake, nu i-aș fi citit lui Joyce romanul niciodată.

Cu ce Idee ați atacat acest uriaș bloc de sens(uri) care e Finnegans Wake? Căci nu îmi închipui că v-ați dus la întâlnirea cu această carte cu mâinile goale…

Nu-mi amintesc să fi pornit la drum cu o idee anume. Scrisesem deja despre Joyce cam o mie șapte sute de pagini. Nu simțeam că aș mai fi avut ceva de demonstrat. Eram gata obosit, sastisit, iritat de Joyce și de tot universul lui. Așadar, n-a existat o „scânteie“, și cu atât mai puțin un plan limpede. Redactasem o jumătate din cartea care avea să se numească O noapte cu Molly Bloom și m-am gândit că, pentru a o înțelege pe Molly, trebuia să știu mai multe despre eroina lui Finnegans Wake, Anna Livia Plurabelle. Și atunci, am început să orbecăiesc prin cartea cu pricina, căutând asemănări și paralelisme. Ele există din plin, dar nu sunt chiar atât de spectaculoase încât să merite consemnate altfel decât în trecere.

Din această experiență am rămas, pentru vreun an și ceva, până când am încheiat cealaltă jumătate a cărții despre Molly Bloom, cu obiceiul să citesc, aproape zilnic, la întâmplare, fragmente din Finnegans Wake și să încerc să le descifrez. Mai grav e că am început să iau notițe, ba chiar să redactez pagini

întregi pe marginea a ceea ce citisem și — credeam eu — înțelesesem. Le-am revăzut pe când făceam corectura la O noapte cu Molly Bloom și am acceptat fatalitatea: asta e — o să iau în spinare și această nouă piatră de moară! Și atunci am trecut la lectura sistematică a cărții.

Ați ratat de multe ori intrarea în Finnegans Wake?

O, da. De fiecare dată când îmi cădeau ochii pe o pagină și începeam să citesc. Chiar și după ce i-am parcurs, într-o lectură de-o lentoare exasperantă, de care, cu certitudine, nu m-aș mai simți vreodată în stare, câteva sute de pagini, sentimentul neputinței, al idioțeniei, al falsității și al unei iritante, rușinoase imposturi nu m-a părăsit. E ca și cum ai mesteca dimineața, la prânz și seara câlți și numai câlți. O senzație oribilă, de care m-am eliberat doar spre sfârșit, când am ajuns la partea a patra a romanului. Dintr-o dată, fără vreun efort anume, lucrurile s-au clarificat și cred că cele treizeci și cinci-treizeci și șase de pagini finale am reușit să le parcurg în două zile. Asta după ce ritmul meu de lectură fusese de două, maximum trei pagini pe zi. E adevărat că, în secțiunea care încheie romanul, limbajul se simplifică mult, iar lirismul, drama umană și viziunea metafizică iau locul obositoarelor, exasperantelor jocuri și alterări de cuvinte.

E cartea aceasta – care e în centrul demersului dumneavoastră hermeneutic (foarte) recent — cea mai grea dintre toate cele scrise de Joyce?

Nu numai de Joyce, dar, după știința mea, dintre toate cele scrise de vreun autor. Bine, nu exclud ca prin arhivele spitalelor psihiatrice să se găsească manuscrise încă mai obscure. Dar noi ne referim aici la scriitorii recunoscuți ca atare de cititori și de critica literară. Finnegans Wake a îngrozit lumea din cauza dificultăților puse nu de ideile pe care le conține, ci de lectura în sine. E ca într-un cerc vicios: nu poți s-o înțelegi pentru că n-o poți citi, și n-o poți citi pentru că nu ai înțeles-o. Intenția lui Joyce a fost să scrie o carte circulară, ceea ce, din punctul de vedere al formei, i-a reușit: ultimele cuvinte ale romanului se leagă de începutul acestuia, ca într-un perpetuum mobile. Textul, însă, te obligă la o trudă de ocnaș, pus să sape galerii subpământene stând numai și numai pe burtă. Or, din această poziție îngrozitoare nu vezi altceva decât masa întunecată de pământ pe care trebuie s-o înlături. Pe tot parcursul operațiunii ești sufocat de sterilul din jurul unor materii prețioase la care nu ai nici o certitudine că ai să ajungi vreodată.

Finnegans Wake e o carte pe care se urcă sau mai degrabă una în care se coboară, se plonjează? În alte cuvinte: are cartea aceasta — stranie inclusiv în portofoliul autorului ei, cred că veți fi de acord cu mine — o opacitate densă sau mai degrabă multe lacăte, multe peceți?

Aș propune o altă abordare (deși în cartea mea vorbesc despre urcușuri, coborâșuri și plonjoane ca modalități de a aborda textul joycean). În Finnegans Wake, „lacătele“ creează „opacitatea“. Totul e încifrat în roman. Fiecare cuvânt, fiecare propoziție, fiecare secvență trimite la ceva știut (nu neapărat de către cititor), la o idee sau la o întâmplare pre-existentă momentului scrierii. Prin urmare, lectura e obligată să fie un fel de arheologie combinată cu o hermeneutică. Trebuie să mergi din aproape în aproape, să te târăști (chiar acesta e termenul!) de la un cuvânt la altul, să-i spargi încuietorile și să te lovești cu fruntea de noul zid și de noua enigmă ce ți se oferă. Iar, când ai ajuns la capăt, să fii capabil să gestionezi inevitabilul sentiment de perplexitate și chiar de revoltă că așa ceva e (sau nu e) posibil.

Cum se pot combate eficient efectele criticii „epocii amatorismului“ în legătură cu această carte atât de complexă?

Eu nu le-aș combate. Cred că în cazul unei cărți cum e Finnegans Wake, amatorismul (cuvânt în care palpită iubirea și entuziasmul) e o stare obligatorie, poate singura care generează energia de a continua lectura și inconștiența de a crede că truda ta nu e zadarnică. Am și un argument în acest sens. Cele mai spectaculoase (și, în opinia mea, credibile) dezvăluiri despre Finnegans Wake nu provin din sfera criticii universitare, cum poate ar fi fost normal, dat fiind rețeaua densă de aluzii culturale și savanterii cu pretenții de știință din cuprinsul romanului. Lucrurile cu adevărat relevante le-am descoperit sub pana unor oameni care n-au avut nicio clipă pretenția c-ar fi specialiști, ci a amatorilor, a scriitorilor care au îndrăznit să propună un scenariu coerent pornind de la haosul produs de mintea lui Joyce. Mă gândesc, în primul rând, la Samuel Beckett și la Anthony Burgess. Dar asta nu înseamnă că îi disprețuiesc — dimpotrivă! — pe criticii literari (de la Edmund Wilson la Hugh Kenner) ori pe cei din mediul academic, capabili și ei de temeinice și ingenioase explorări. Și nici pe autorii de dicționare specializate, fără de care lectura cărții ar fi imposibilă.

Putem spune că în Finnegans Wake, ca și în Ulysses, este totul?

Putem spune asta doar în sensul în care Joyce a pus în aceste scrieri tot ce a fost el capabil să pună. Cum el a murit la o vârstă relativ tânără, la 59 de ani, mă întreb ce-ar mai fi scris, dacă bolile și necazurile i-ar fi îngăduit. Sunt de părerea celor care cred că n-ar mai fi scris nimic, într-atât de radicală e despărțirea lui de literatură. Ficționalizând, pot să-mi imaginez însă că ar fi revenit la poezie și că ar fi continuat să compună versuri dominate de muzicalitate, vetuste și sentimentale, asemeni acelor din volumele sale Chamber Music și Pomes Penyeach. Sau poate s-ar fi apucat de cuvinte încrucișate ori instagrame. Un prozator plin de umor, Tom McCarthy, spunea că, dacă ar fi trăit astăzi, Joyce ar fi lucrat cu siguranță pentru Google sau pentru vreo platformă de socializare.

Dar e musai să citești mai întâi Ulysses ca să ai o mai bună pregătire pentru a încerca să înțelegi Finnegans Wake?

N-am făcut măsurători, n-am consultat statistici și nici talente de sociolog al lecturii nu am. Dar știu din discuții întinse pe mai mulți ani că destui cititori seduși de Ulysses nu au reușit să parcurgă Finnegans Wake. Unii chiar afirmau, vehement, că nici nu au de gând s-o facă. Aș formula în felul următor: nu toți cei care au citit romanul din 1922 al lui James Joyce l-au citit și pe cel din 1939. Dar e aproape sigur că toți cei care au ajuns la Finnegans Wake au trecut mai întâi prin Ulysses. Din perspectiva mea actuală, cele patru volume de proze ale lui Joyce se află într-o strânsă interdependență, obliterată de dificultatea tot mai accentuată a lecturii. În sensul în care volumele ulterioare le conțin pe toate cele anterioare. Așadar, în Finnegans Wake sunt și schije din Dubliners, și fărâme din A Portrait of the Artist As a Young Man, și fragmente din Ulysses. Ele sunt însă astfel prelucrate încât în produsul final e aproape imposibil să identifici ingredientele.

V-a enervat vreodată acest roman pe care l-ați analizat în cele din urmă, în 1100 de pagini de manuscris și 880 de pagini de carte, format mare?

Nu știu dacă „enervare“ e cuvântul potrivit. Dar m-a exasperat, da, aproape zi de zi, pe parcursul celor trei ani în care am încercat să scriu despre el. M-a deprimat, m-a complexat, mi-a dat sentimentul descurajant al limitelor mele. Cea mai mare parte a timpului am fost groggy, asemeni unui boxer bătut măr de un combatant superior din toate punctele de vedere. Norocul meu a fost că, din când în când, „mă trezeam în pumni“, cum se spune, și profitam pentru a da câte o replică.

De ce n-am abandonat? Nu știu. Poate pentru că mi-au venit mereu în minte faimoasele cuvinte ale lui Polonius din Hamlet: „Though this be madness, yet there is method in it“ (le-aș traduce în felul următor: „Deși e o nebunie, e o nebunie cu tâlc“). Și pentru că am făcut imprudența să-mi anunț câțiva prieteni că m-am apucat de o nouă carte. Cred că mai ales de groaza lor, de spaima de a nu mă face de râs am continuat să mă… martirizez, strângând din dinți, scriind, rescriind, refăcând și eliminând câteva sute de pagini care disonau în raport cu ceea ce mi se părea a fi debilul „fir roșu“ pe care mă iluzionam că-l identificasem. Cred, așadar, că rușinea, teroarea în fața eșecului, oroarea de a nu mă „discredita“ m-au ajutat să stau în șa până la capăt. Pe de altă parte, pe editorul meu, Silviu Lupescu, l-am anunțat abia când cartea era încheiată. Poate am galopat într-o direcție greșită. Dar mă resemnez că n-aș fi singurul…

Pe cât de mult întuneric, pe atât de multă lumină — putem spune așa ceva în legătură cu opera lui Joyce, în mod particular în legătură cu Finnegans Wake? Subtitlul cărții dvs. e „romanul întunericului“…

Da, putem spune. Modernismul a mizat întotdeauna pe partea nevăzută, misterioasă, opacă, inaccesibilă a existenței. James Joyce a radicalizat ceea ce Blaga a numit, într-un context cu totul diferit, „cunoașterea luciferică“. „Răpirea echilibrului lăuntric“ constă, aici, în împingerea în străfunduri a unor date cunoscute, accesibile și lipsite de mister. Întunericul funcționează, în acest caz, asemeni unui revelator asupra hârtiei fotografice: imaginea e readusă la suprafață dintr-un întuneric generic, care coincide cu istoria, memoria, nevăzutul, mintea.

Pe de altă parte, Finnegans Wake e, la propriu, o carte a întunericului. Evenimentele narate (câte și cum sunt ele) se petrec, în mare parte, în timpul unei nopți, într-o suită de vise nu neapărat ale unor persoane, cât ale unor entități abstracte. Încercând să le descifrezi, constați că începi să fii acoperit de un fel de întuneric… hermeneutic, în care nu mai ești sigur de nimic.

V-ar plăcea să beți o cafea cu James Joyce? Sau (măcar) un pahar de whisky?

Întrebarea e mai grea decât pare. Și nu pentru că eu nu mai beau cafea de câțiva ani (am constatat într-o dimineață că, pur și simplu, nu-mi place cafeaua!), iar Joyce era băutor de vin alb (dintre whisky-uri, se delecta, ca orice irlandez, cu Jameson). Evident că aș dori să pot sta cu el de vorbă (deși, la fel ca mine, prefera să asculte, nu să vorbească). Dar, luat la repezeală, nu știu ce l-aș întreba. Adică nu știu ce întrebări ar mai fi rămas de pus, după ce am impresia că i le-am pus pe toate pe măsură ce scriam despre cărțile lui. Iar despre mine ce să-i spun, cu ce să-i trezesc interesul? Nu sunt nici Molly Bloom, nici Anna Livia Plurabelle, personaje în care se reflectă eternitatea ființei umane, și nici măcar adormitul de Humphrey Chimpden Earwicker, cel ale cărui vise confuze declanșează oniriada din Finnegans Wake.

Cum e viața după James Joyce?

Deși n-aș fi crezut, într-atât eram de scufundat în relația insuportabilă cu textele lui, există viață și după James Joyce. Dar această lungă coabitare a lăsat sechele. Prin vară, după ce am încheiat de scris Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului, câteva săptămâni nu am putut citi mai nimic. Orice carte deschideam, mi se părea de-un simplism deprimant — inclusiv Ulysses — și abandonam lectura după câteva minute. Mi-am dat seama că trebuie să reînvăț să citesc. Și atunci, până toamna târziu, nu am parcurs decât pre-literatură (vreo 30-40 de volumașe din colecția „Clubul temerarilor“, dacă vă vine să credeți) și multe benzi desenate. De vreo lună, simt că mi-am revenit. Și mă gândesc de ce alt scriitor insuportabil să mă apuc. Presimt că de data aceasta va fi o femeie.