Gellu Dorian: Dragă Marta, iată-ne din nou într-un dialog, de data aceasta provocat de succesele tale de receptare de anul trecut: Scriitorul anului pentru cartea ta despre Blaga între legionari și comuniști și Pemiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“- Opera Omnia, ca să amintesc doar pe acestea. Având în vedere atitudinea ta mai rezervată, de pînă acum, față de astfel de distincții, cum ai primit aceste premii, ce înseamnă ele pentru tine?
Marta Petreu: Dragă Gellu, tu ai spus-o, „rezervată“. M-am ferit cît am putut, în ultimul deceniu, de premii, prea stîrnesc ele invidia și ura. Acum se pare că a venit rîndul meu să fiu urîtă. Că pînă acum n-am fost. Așa că, în afara faptului că mă simt stînjenită, cum m-am simțit, în mileniul ăsta, la fiecare premiu pe care totuși l-am primit, ce pot să îți spun? Partea frumoasă a vieții mele de autor e scrierea unei cărți. Cealaltă parte, adică lansările de carte, comentariile despre ea și, cînd se întîmplă, un premiu, e pur și simplu stranie. Desigur, comentariile critice la obiect mă interesează – dar ele sînt mai rare, nu?
G.D.: Este clar pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei care-ți cunosc începuturile tale literare, că ai început cu poezie, ai continuat cu eseu și, cu o receptare deosebită, proza. Pentru că acest dialog este provocat de acest premiu rîvnit de toți poeții români, apreciat de unii, contestat de alții, cum e firesc, o să discutăm despre începuturile tale literare. Cum ai debutat în poezie, pînă la cartea Aduceți verbele, apărută în 1981 la Cartea Românească?
M.P.: Dragă Gellu, din nou ai dreptate, în sensul că Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, de tine înființat, deci instituția și creația ta, are cel mai mare potențial de scandal dintre toate coronițele literare de azi din România. Presupun că ești mîndru de asta. În locul tău, eu aș fi.
Ca să îți răspund: așa este, am debutat editorial cu un volum de poeme. Însă, încă din anii studenției – glorioși, pentru că atunci s-a născut generația ´80, căreia îi aparțin, glorioși pentru că pe-atunci eram redactor la „Echinox“, frumoasa revistă trilingvă a studenților de la Universitatea Babeș-Bolyai – scriam de toate, de la revista revistelor la eseuri, poeme, luam interviuri. Acolo, la „Echinox“, am început să mă profesionalizez, ca să zic așa. Eram neliniștită pentru ce-o să mă fac eu cînd nu o să pot scrie poeme, că doar poemele nu vin tot timpul. Așa că am învățat, pas cu pas, să scriu și altceva… Mulți din generația mea și din următoarea au procedat la fel, au alternat speciile literare, devenind autori complecși. La urma urmelor, sîntem nu numai oameni talentați, ci și învățați, sîntem intelectuali.
G.D.: Cum ai debutat în poezie, cu Aduceți verbele, apărută în 1981 la Cartea Românească?
M.P.: O, debutul a fost o muncă grea. Am încercat, mai mulți ani, la mai multe edituri, fără succes. Pe vremea aia, cu excepția lui D.R. Popescu, care m-a publicat în „Tribuna“ și a mizat pe viitorul meu de scriitor, fapt pentru care o să îi fiu veșnic recunoscătoare, nimeni dintre scriitorii consacrați pe care îi cunoșteam nu dădea nici doi bani pe mine. Probabil că gîndeau statistic, văzuseră multe autoare debutînd și dispărînd…, că așa a fost condiția autoarelor în România. M-am înțeles însă bine cu congenerii mei, cu Petru Romoșan, Emil Hurezeanu, Vasile Gogea, Traian Ștef, Ion Mureșan, Nicolae Băciuț, Silvia Balea, cu bucureștenii și ieșenii pe care i-am cunoscut, de pildă cu Elena Ștefoi, Magda Cârneci, Mariana Marin, Ion Bogdan Lefter, Mariana Codruț, Lucian Vasiliu, Radu Călin Cristea și pe alții, mulți. La un moment dat, Petru Romoșan, care era mai umblat, m-a prezentat lui Florin Mugur, iar eu mi-am trimis volumul la Cartea Românească, la concursul de debut. Am avut norocul că a fost organizat un concurs mai generos, era o presiune mare a întregii generații ´80, așa că au fost selectate pentru publicare vreo 10-12 volume deodată. Era și al meu printre ele. Redactorul volumelor de debut a fost Mircea Ciobanu – eu, însă, din recunoștință pentru Mugur, cu care mă împrietenisem un pic, am cerut ca volumul meu să fie repartizat la el. Și a fost. Deși pe caseta tipografică de la finalul cărții mele scrie că lectorul volumului ar fi fost Mircea Ciobanu, în realitate a fost Florin Mugur. Atunci cînd mi-am trimis cartea, am restabilit și versurile cenzurate, și numele redactorului de carte din casetă, scriind conștiincios: Florin Mugur – sper că la toate cele 150 de exemplare pe care le-am trimis în stînga și-n dreapta.
G.D.: Aduceți verbele a apărut așa cum ai prezen tat-o juriului sau ai lucrat pe ea cu redactorul editurii, adică, ai avut probleme cu Cenzura sau cu acea celebră comisie de sinteze?
M.P.: Bineînțeles că Florin Mugur, redactorul meu de carte, a intrat în volum cum a crezut el de cuviință, a pus puncte și virgule – semne de punctuație pe care eu, la poeme, nu le folosesc –, a inversat ordinea poemelor, pentru ca volumul să nu se termine „depresiv“, a scos cîteva texte afară… și mi-a tăiat conștiincios cuvîntul teroare („Cît putem trăi înfrățiți cu teroarea?“, întrebam eu), înlocuindu-l cu frică – nu e același lucru, totuși! În ciuda acestor mutilări, la apariția cărții m-am bucurat foarte, mi-am cumpărat 150 de exemplare, le-am corectat conștiincios și le-am trimis – nu cunoșteam mai mult de cinci oameni în lumea literară – tuturor scriitorilor cărora le-am putut găsi adresa în baza de adrese a „Echinox“-ului. Ce mai, am trăit într-o euforie care a rămas pentru mine unică. Am luat și premiul Uniunii pentru carte. Dar am aflat numai după ce festivitatea a avut loc, așa că mi-am ridicat diploma după cîteva luni… De la Laurențiu Fulga. Mi-a dat-o pe coridor.
Dar, cu siguranță, la prima mea carte am fost fericită. Presa literară de pe vremea socialismului funcționa, cred că prin înțelegerea tacită dintre criticii literari, în așa fel încît debutanții erau asumați și atrași în aripa anti-sistem a lumii literare. Existau două tabere mari, filocomuniștii și anticomuniștii. Criticii din aripa anti- mi-au comentat foarte bine cartea.
G.D.: În 1983, în plină perioadă a măsurilor de tot felul impuse de dictatura ceaușistă, cum ar fi ciudata decizie de a nu se mai folosi, printre altele, cuvintele de genul „domn“, „doamnă“ – ceea ce se dorește, din păcate, și acum la nivel de UE, prin vocea Ursulei von der Leyen! –, ai îndrăznit să publici cartea Dimineața tinerelor doamne. Nu ai avut probleme cu aceeași îndrăcită Cenzură, ascunsă „democratic“ sub mantaua „comisiei de sinteze“?
M.P.: Cuvintele Domn și Doamnă îmi plac, mai am un volumaș, de eseuri-studii, Domni și Doamne… Dimineața tinerelor doamne a fost și mai cenzurată decît Aduceți verbele, dar, vezi bine, nu la titlu, ci înăuntru. Mugur mi-a schimbat, de capul lui, titlurile unor poeme, a scos cîteva afară, pe altele le-a rescris să le îmblînzească… A lucrat delicat, amputînd ca un chirurg, cu cel mai fin bisturiu, a înlocuit cuvintele tăiate cu unele neutre: cuvîntul „dictator“ a devenit „principe“, „avortez“ a devenit „alin“, „între coapsele unei femei“ a devenit „în creierul unei femei“, „cenzorul“ a devenit „cumințenia“, din „cuvertura publică verde“ a rămas numai „cuvertură publică“ (fără „verde“, acesta putea fi interpretat drept o aluzie la culoarea ultranaționalist-legionaroidă pe care o luase ideologia partidului, așa mi-a explicat pe loc Norman Manea). Iar un titlu, Marx fără de țară, a devenit Mic tratat de dragoste, așa că practic mi-a distrus poemul, și admit acum că era normal să îl schimbe, era un poem politic despre România, care era oricum, numai după ideile lui Marx, nu. Intervențiile lui Mugur în text, cam multe, sau, oricum, destule, m-au supărat, și am avut grijă să-i spun asta. Drept urmare, pentru o lungă vreme, relațiile dintre noi s-au rupt. Ne-am împăcat numai tîrziu, la începutul anului 1990, din inițiativa mea, și mă bucur că ne-am împăcat, pentru că la scurtă vreme după asta el a murit. Este un poet foarte bun, el, primul meu redactor de carte, la care acum mă gîndesc numai afectuos.
(În paranteză: se pare că nu doamna Ursula von der Leyen s-a ocupat de aceste formule de politețe, de cuvintele Crăciun și de prenumele cu iz biblic, ci un funcționar. Evident, asta nu face lucrurile mai puțin semnificative și grave. Se pare că Europa intră de bunăvoie într-un univers orwellian… Noi, cei din Europa de Est, știm ce înseamnă asta, și ne înfiorăm cum se cuvine.)
G.D.: Și astea au fost cărțile tale de poezie de pînă în 1990. Îmbrățișînd și tu cu entuziasm libertatea de expresie, printre toate libertățile slobozite atunci în acel spațiu al democrației originale de la noi, ai publicat în 1991 Loc psihic, probabil poeme de sertar.
M.P.: Păi, da, la scurtă vreme după ce m-am certat cu Mugur, realitatea m-a pus la punct și m-a făcut să înțeleg că intervențiile lui în volumele mele au fost floare la ureche, din moment ce totuși cărțile au apărut. Căci după 1983 eu nu am mai putut publica nimic, nicăieri. Nimic, adică pur și simplu nu am mai putut publica nici măcar un textuleț în vreo revistă, ce să mai vorbim despre volume. Numele meu a dispărut cu totul de pe piața literară – nimic nu era atunci mai ușor de pierdut decît numele unei autoare din provincie, cu numai două volume, pe care n-o văzuse aproape nimeni la față. Nu aveam timp să particip la viața literară, să apar pentru cîteva minute în vreo redacție, de exemplu, eu lucram, cu un orar monstruos, la un liceu, unde predam de la clasele V pînă la clasele XIII, ultimele de seral-comasat. Duminica – scriam. La un moment dat, am trimis la Cartea Românească un volum de eseuri, apoi unul de poeme, care au stat, așa, în așteptare – nu mai aveam sprijinul lui Mugur – mai mult de un șeptenal, pînă în 1991. Așa că am avut și eu literatură de sertar, ca toți optzeciștii. Și o lipsă de speranță pe măsură. Noi am fost o generație binecuvîntată cu originalitate și blestemată cu un ghinion permanent… În 1991, cînd Vasile Igna m-a întrebat dacă nu am un volum de poeme pentru Dacia, mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior și i-am dat degrabă Loc psihic, îngrămădind sub aceeași copertă și același titlu două volume de poeme, adică tot ce scrisesem între 1983 și 1990. M-am comportat exact ca un om ieșit din socialism, care, de teamă că tot ceea ce a fost și nu mai este se poate oricînd întoarce, profită de ocazia care i s-a ivit.
G.D.: Și cartea care te-a readus puternic în atenția criticii și cititorilor de poezie Poeme nerușinate, în 1993. Ce s-a modificat atunci în structura ta mentală, în crezul tău poetic și estetic? A fost ca o răbufnire a unor arderi ascunse, care și-au dat drumul atunci, făcînd din tine o poetă cu convingeri și exprimări îndrăznețe?
M.P.: Eu scriu cînd am ceva de spus, cînd o voce interioară începe să îmi dicteze imperativ versuri și versete… În cazul meu, nașterea poemului s-a petrecut și se petrece la fel ca la Goethe. Nu am înnebunit să mă compar valoric cu Goethe, vorbesc strict despre mecanismul de creație al poemelor, același în cazul meu ca în al lui. El l-a descris în Poezie și adevăr: cînd simțea că-i zumzăie în cap un poem, se repezea să îl scrie, cu orice instrument, uneori pieziș pe pagină, de teamă să nu îl piardă, și îl considera un dar al naturii… Și eu cred că poemele vin, și că, dacă nu le transcrii pe loc, după dictarea asta în urechea internă, pleacă, se evaporă fără urmă… și că sînt o formă prin care umanul vorbește cu omul… Același mecanism de creație a fost descris, în termeni diferiți, dar indicînd aceleași reacții psihice, de Platon, de psihanaliză, sau, ca să venim mai aproape, în cultura noastră, de esteticianul Liviu Rusu. Dacă traduc în termenii psihologiei analitice a lui Jung, poemele vin din inconștientul colectiv, iar poeții sînt un fel de instrumente, de unelte de scris, ale inconștientului colectiv… Cînd am citit cărțile de estetică a creației ale lui Liviu Rusu, am recunoscut, formulată în alte cuvinte, în alte concepte, aceeași idee. Una simultan orgolioasă și umilă, căci în această explicație poetul rămîne fără nici un fel de merite, el este un „ales“, dar ales să fie numai un fel de unealtă de scris după dictarea pe care i-o face inconștientul speciei. Dar…, dar așa cred eu că se petrec lucrurile cu poezia. Cu a mea, cu siguranță.
La căderea socialismului și-a ideologiei unice am hotărît să nu mă mai tem niciodată. Teamă mi-a mai fost de-atunci de multe ori, dar m-am purtat, m-am străduit să mă port, ca și cînd nu mi-ar fi fost. Cît privește „nerușinarea“ din titlul cărții mele și din poemele mele, evident, ea nu e de cuvinte, nu e nici „sexuală“, cum ar putea crede cineva care nu a citit poemele, ci este de atitudine în raport cu onticul, cu transcendentul.
G.D.: A venit, în 1997, și Cartea mîniei. Ce te-a mîniat atît de mult, încît să-i faci loc acestui sentiment, acestei atitudini, în poezia ta, aflată bine fixată pe o cale numai a ta?
M.P.: M-am certat și aici, ce-i drept, nu pentru prima și nici pentru ultima dată, cu Dumnezeu. Pentru c-a ratat Creația.
G.D.: Apocalipsa după Marta, 1999, și Scara lui Iacob, 2006, sunt cărțile tale de apogeu, nu numai prin amplificarea registrului poetic personal, ci și printr-o abordare aparte de pe o anumită poziție a simbolisticii religioase. Poate fi această orientare, iscată dintr-o tradiție ce vine dintr-o practică religioasă creștină, ce vine, la rîndul ei, de sub acoperămîntul moralei creștine catolice?
M.P.: Presupun că, așa cum de pe urma big bang-ului a rămas în univers o radiație de fond, și în poemele mele a rămas, de pe urma celor șapte ani ai mei de-acasă, cînd am ascultat seară de seară Biblia, o urmă. O „radiație de fond“. Probabil că un psihanalist ar avea ce să comenteze despre rolul familiei mele de țărani în nașterea Apocalipsei după Marta și a celorlalte poeme religioase ale mele. Ca să răspund la întrebarea ta: vin dintr-o familie de țărani greco-catolici, dintr-un sat greco-catolic, atinse și divizate deopotrivă de neoprotestantism. Sunetul pe care îl auzi tu și-l presupui catolic este, cred eu, protestant. Un filosof celebru spunea că protestanții sînt fără rădăcini în lumea asta, cumva ca din altă lume… Vizitatori, cum ar veni. Serile acelea cînd tatăl meu ne citea, la lumina lămpii cu petrol, cu voce tare, Biblia, și-au arătat roadele în poemele mele. Biblia, mai ales Vechiul Testament, plus Apocalipsa lui Ioan, mi-este la îndemînă, am ascultat-o citită de tatăl meu, seară de seară, încă înainte de a învăța să vorbesc… Mai în glumă, mai în serios, din punctul de vedere al dramatismului religios creștin, diferența dintre Kierkegaard și tatăl meu a fost minimă, de nuanțe. Biblia mi-a devenit substanță, nu am cum să îi scap, la fel cum nu pot scăpa de propriul meu cod genetic.
În fond, toată Europa se află într-un spațiu de civilizație și cultură biblică, Biblia este, alături de filosofia greacă și de codul de legi roman, una dintre cele trei rădăcini ale civilizației europene. M-am mirat, la vremea potrivită, și mă mai mir o dată acum, că nu este numită ca atare în Constituția Europeană. Acum, în extrem-contemporaneitate, cred că ceea ce este comun diferitelor confesiuni ale creștinismului ar trebui să primeze, nu ceea ce este diferit. Uite, am vorbit exact ca fostul papă Benedict al XVI-lea, alias filosoful Joseph Ratzinger.
G.D.: Falanga, Asta nu este viața mea… Ce reprezintă pentru tine?
M.P.: Prima, o antologie de poeme de dragoste, cu un adaos, nu mai știu exact cîte, de poeme inedite. Iar Asta nu este viața mea, probabil cea mai întunecată carte pe care am scris-o.
G.D.: Integrala poeziei tale de pînă în 2011, apărută la Polirom, preia titlul unei cărți ce ți-a adus mari satisfacții. Ce e de fapt această „apocalipsă“?
M.P.: Războiul sfîrșitului lumii și sfîrșitul lumii, asta mi-a tot spus tatăl meu că va fi Apocalipsa. După cum merg lucrurile azi, cînd omenirea se străduiește din răsputeri să-și distrugă planeta și se leagănă în visul măreț al formatării unei alte planete, încît aceasta să devină pe măsura omului, îmi vine să cred că măcar în parte tatăl meu a avut dreptate. Sper totuși că nu.
G.D.: Este clar din aceste apariții editoriale că poezia nu te-a abandonat niciodată, că nici tu nu ai abandonat poezia. Ce e de fapt poezia pentru tine, pentru eseista de excepție, cea care l-a analizat pe Cioran pe toate muchiile, pe Nae Ionescu, „filosofiile“ lui Caragiale, pe Blaga între legionari și comuniști, altele și alte eseuri de incitantă poziție în spațiul literaturii de gen de la noi, ori pentru prozatoarea de originală abordare epică, da, ce mai înseamnă poezia pentru tine, un gen de mult mai puțină receptare, din ce în ce mai puțină căutare printre cititori?
M.P.: Mda, am scris poeme, și scriu și acum. La ceva vreme după ce scriu un volum de poeme, realizez că reprezintă o etapă din înțelegerea pe care o am eu asupra lumii, obținută de mine pe dibuite. Cred că în poemele mele sînt trei trepte mari de înțelegere a lumii la care am ajuns. Cercetările pe care le-am făcut asupra culturii noastre, cu pasiune, recunosc, pentru că de fapt am făcut o pasiune pentru cultura românească, mi-au „cauzat“ în ordinea literaturii. Poemele nu vin dacă nu le aștepți – or, cînd fac o documentare pentru o carte de istoria și analiza istoriei culturii românești, nu aștept poeme, că nu am cum. În plus, de pe urma cărților mele despre cultura românească, cam multe, recunosc, am căpătat, de obicei pe necitite, un nume rău pe piața literară. Asta s-a întins, mîzgă, și asupra literaturii pe care am scris-o. Eu ca persoană vie și cărțile mele de orice fel am devenit, nu o singură dată, ținta violenței de tip asasin care a înflorit voios și iresponsabil după 1990 în viața culturală și literară de la noi. Așa că, dacă ar fi s-o iau de la început, adică dacă aș avea 18-19 ani, dar cu mintea de acum, nu aș mai scrie nici un rînd, de nici un fel – aș merge în viață pe o altă cale, în loc de Filosofie-Istorie aș face altceva, Medicină sau Biologie, domenii care, alături de fizică, sînt de vîrf și aduc multă cunoaștere nouă, fascinantă. La fel, dacă m-aș putea întoarce în 1990, de asemenea cu mintea de acum, în loc să scriu despre Cioran aș face precum Cioran: aș părăsi România în grabă, cu gîndul să nu mă întorc aici decît în vizite estivale, și, firește, nu aș mai scrie nici un rînd. În fond, nu era obligatoriu să fiu scriitor, aș fi putut fi altceva, orice, literatura românească și istoria culturii românești s-ar fi descurcat foarte bine și fără mine. În schimb, viața mea ar fi fost mai bună fără toana asta a mea, fără pasiunea asta a mea pentru cultura românească și pentru scris. Uite că pînă la urmă am mărturisit, negru pe alb, adevărul întreg.
G.D.: Ce ai crezut și ce crezi despre importanța unui astfel de premiu național, acordat într-un areal al unei limbi ce se strică de la o zi la alta din cauza unei oralități consolidată de noile izbînzi tehnice de comunicare?
M.P.: După știința mea, Premiul Eminescu este creația ta. Într-o țară în care multe încep, dar puține sînt continuate, faptul că l-ai adus pînă la ediția a treizeci și una e un lucru demn de respect. Faptul că limba română se strică de la o zi la alta este o nenorocire la care concurează nu numai fudulia vorbitorilor, ci și alți factori, mulți. Am avut premieri care nu vorbeau corect, avem parlamentari și miniștri care nu vorbesc corect și așa mai departe. Limba este expresia imediată, cotidiană, a unui popor, respectiv a unei națiuni. Faptul că noi ne-o schimonosim cu spor prin folosirea unor cuvinte de import chiar și atunci cînd în română există cuvîntul sau expresia care să exprime perfect ceea ce avem de exprimat, faptul acesta arată labilitatea nucleului nostru identitar și lipsa de respect a unei mari părți a populației față de identitatea cu care oamenii s-au născut – și care este un dat. Ioan-Aurel Pop, colegul nostru de generație, are o carte impresionantă despre asta, Veghea asupra limbii române. Iar felul cum au fost și sînt tratați românii care merg la muncă în Occident nu este în măsură să le întărească nici lor sentimentul unei demnități neostentative, naturale, a românității proprii… așa că…
G.D.: Mai are nevoie limba română de poezie? Dacă da, de ce?
M.P.: Omul ca ființă, nu numai cultura română, are nevoie de poezie. În general, de frumusețe. Cît va exista omul, va exista și poezia, este o coloană care sprijină cerul omului. Am băgat de seamă că poeții din generația de după noi, de după optzecism, scriu în- tr-o română împodobită cu englezisme. Ei vor să dovedească ceva – iar eu mă întreb ce anume? Mi se pare evident că lipsa noastră de grijă față de ființa limbii române îi va grăbi acesteia dispariția, împreună cu tot ceea ce s-a creat în română, firește… Lucrurile arată așa: fenomenul corcirii limbii este simultan cu 1. migrarea, din motive economice, a cetățenilor români în alte țări, uneori pe alte continente; 2. îmbătrînirea naturală a populației și descreșterea demografică a țării; 3. cerința unităților de învățămînt superior ca profesorii să publice în revistele internaționale bine cotate, pentru a trage în sus universitățile de baștină în punctajul internațional. Într-un scenariu extrem-pesimist, putem presupune că, prin cumulare, aceste fenomene vor duce, întîi, la o și mai gravă degradare a limbii române, în faza imediat următoare, la stagnarea ei din punct de vedere al limbajului conceptual, apoi, la dispariția limbii române culte. Eu cred că peste un secol limba în care și-a scris Eminescu poemele va fi o limbă moartă. Un prieten de-al meu, profesor la o universitate italiană, care se străduiește să-i învețe pe studenții săi limba și literatura română, crede că, după cum merg lucrurile cu România și românii, în cincizeci de ani… Românii, cîți vor mai exista ca români, vor fi un fel de „felahi“, adică o populație primitivă, cu o română rudimentară, tragic involuată. Un scenariu extrem-optimist nu reușesc să-mi închipui.
G.D.: Ce reprezintă Eminescu pentru tine?
M.P.: Nu am scris despre poezia lui decît cîteva rînduri – despre cum îi ies lui, ca geniu, versurile gingașe, știut fiind faptul că numai autorilor foarte mari le ies, literar vorbind, și gingășiile, celorlați, vax, le ies dulcegării, kitsch-uri. Pentru mine, cea mai bună carte despre poezia lui Eminescu este aceea a lui I. Negoițescu, scrisă la o înălțime spirituală pe măsura poetului însuși.
Dar am cercetat atitudinea lui Eminescu față de evrei, și-am scris despre această problemă un studiu sobru, în De la Junimea la Noica. Eu am ajuns la următoarea concluzie: concepția lui Eminescu s-a modificat în timp, a evoluat pe măsură ce el, ca om, s-a maturizat intelectual și moral. El nu a fost niciodată antisemit (antisemitismul presupune o atitudine irațională față de evrei, pe care nu îi acceptă în nici un fel de condiții), ci, inițial, după moda timpului și locului, a fost un antiisraelit motivat național și economic, cu obiecții la adresa evreilor, dar și cu o soluție pentru acceptarea lor în România. El nu le-a obiectat evreilor nici religia, nici „rasa“, ci numai faptul că se ocupă de comerț (care, pentru el, nu era o muncă!) și faptul că nu vorbesc românește. Pe parcurs, Eminescu a ajuns la o acceptare calmă a populației evreiești din România și a populației evreiești care intra, din cauza persecuțiilor din Rusia, în România. În final, de pe poziții asimiliste, a fost de părere că evreii trebuie să primească cetățenie, cu condiția ca ei să vorbească românește. Într-o Românie care le interzicea evreilor să aibă proprietăți agricole, Eminescu a propus ca ei să fie împămînteniți și „agricolizați“ în Dobrogea (zonă abia intrată în componența statului român, compensație pentru Basarabia). Asta, aparent, sună rău… sugerează că ar fi vrut să îi pună într-un fel de ghetou. Dar nu: căci el însuși a vrut să fugă cu Mite Kremnitz în Dobrogea, ceea ce înseamnă că Dobrogea nu reprezenta pentru el o pedeapsă, ci un loc de refugiu și de salvare. Cam asta este evoluția opiniilor lui despre problema evreiască din România: în final, Eminescu a propus soluția asimilistă, împăcat și cu ideea de cetățenie pentru ei, și cu dreptul lor de a avea pămînt agricol, dar le cerea să vorbească românește. Așa că, antisemiții care și-au căutat în Eminescu un strămoș de autoritate au făcut, în realitate, un abuz enorm asupra lui. Ca să îți dai seama de adevăratele lui opinii despre „problema evreiască“, trebuie să îl citești pe Eminescu cronologic, urmărind evoluția în timp a ideilor lui (și, important, trebuie să-i urmărești ideile, iar nu expresivi tatea literară, mai ales la începuturile lui necenzurată, deci violentă, cum violentă a fost tot timpul la adresa „roșiilor“, adică a liberalilor). Istoricul Carol Iancu, profesor la Universitatea „Paul Valéry“ din Montpellier, a ajuns, despre acest subiect, la aceleași concluzii ca mine. Nu-i așa că e interesant?
G.D.: De ce are nevoie viața literară de la noi să intre în normalitate?
M.P.: De un tratat de pace între părțile acum aflate în conflict. De readoptarea normelor de civilizație de către comentatorii literari care au practicat și practică critica asasină, adică la persoană, bazată pe procese de intenție, insulte, invective, calomnii. Cu alte cuvinte, de întoarcerea la bunele maniere, știut fiind faptul că orice rezerve, oricît de serioase, la adresa unei cărți pot fi exprimate în formă politicoasă.
G.D.: Ce scrie acum Marta Petreu?
M.P.: Scriu despre Blaga. Din cînd în cînd, și mici fragmente de proză. Poeme, cînd binevoiesc ele să vină.
G.D.: Mulțumesc.
M.P.: Eu îți mulțumesc.
Decembrie 2021, Botoșani- Cluj