„Holocaustul, o temă minoră”

Afirmația din titlu aparține unui Comunicat (atenție!) oficial al AUR și se referă la introducerea în programa școlară a unei discipline consacrate studierii Holocaustului. O opinie similară privește orele de educație sexuală. În controversa care a luat naștere pe toate posturile TV, purtătorii de cuvânt ai formațiunii cu pricina au căutat în fel și chip să justifice punctul de vedere al liderului lor. Nu aveau însă cum să ne convingă. Fiindcă nu există nicio justificare. Până și un intelectual adevărat ca parlamentarul Sorin Lavric și-a închipuit că e suficient să acuze răstălmăcirea textului. Inclusiv de către ambasadorul Israelului. Nu-l credeam în stare pe fostul nostru colaborator de atâta ingenuitate. E posibil să fiu, la rândul meu, naiv: mă gândesc că nu pe noi, foștii lui cititori, ne ia de proști alesul poporului, ci pe cei care l-au ales.

Afirmația nu este, desigur, nouă. O auzim de multă vreme. Diminuarea gravității Holocaustului sau negarea lui au primit numele de negaționism. Intrarea AUR pe acest teren minat era întrucâtva de așteptat, după numeroasele derapaje ideologice și după provocările la care partidul cu pricina s-a dedat. Nu sunt sigur dacă liderii AUR au fost neapărat conștienți de ce le-a ieșit pe gură. După cum nu sunt sigur că au fost conștienți de ce se poate întâmpla în consecință, când au apelat la mulțime să protesteze în stradă, preluând exemplul lui Ion Iliescu din urmă cu treizeci și doi de ani, când au îndemnat vădit la violențe verbale și fi zice, pe care, la sfârșit, nu și le asumă. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Nu ei au sărit gardul, la propriu și la figurat, nu ei au forțat porțile Parlamentului, nu ei au mâzgălit mași nile, nu ei nu le-au permis parlamentarilor să intre sau să iasă din clădire. De vină sunt, când și unde am mai auzit asta?, niște diversioniști niciodată identificați. Din păcate pentru parlamentarii AUR, care au cărat cu mașinile proprii zeci de persoane în curtea Parlamentului, imaginile de la fața locului și declarațiile belicoase ale lui Simion din zilele premergătoare evenimentului au putut fi văzute de toată lumea.Toate acestea, spuneam, făceau oarecum previzibil accentul antisemit din Comunicat.

Cu excepția lui Vadim Tudor, niciun important lider politic român și nici, cu atât mai puțin, un partid n-au avut inspirația funestă de a declara public că Holocaustul reprezintă „o temă minoră“. Fie și în context didactic. Să fie oare creșterea în sondaje (doar aparentă!) a formațiunii lui Simion&Târziu împrejurarea care a creat starea de euforie ideologică responsabilă de derapaj? După părerea mea, un anumit antisemitism latent exista mai demult în discursul politic al liderilor AUR, chiar dacă amestecat precaut cu un naționalism pașoptist, mai mult sentimental decât ideologic. În versiunea actuală, e vorba de xenofobie.

Antisemitismul și xenofobia nu sunt unul și același lucru. Vârsta și originea lor diferă. Xenofobia apare odată cu statele naționale, în secolul XIX. Și merge la braț cu naționalismul, care, în epoca pașoptistă, se numea patriotism. Le-aș defini, prin opoziție, în felul următor: patriotismul înseamnă să-ți iubești patria, naționalismul, să diprețuiești patria altuia. Cel dintâi e legitim, cel de al doilea e nociv. Antisemitismul se naște odată cu creștinismul și cunoaște de-a lungul secolelor câteva versiuni: este motivat religios în Evul Mediu, apoi economic din Renaștere încoace, când evreul era cămătar și negustor, în fine, rasial, în epoca modernă, când motivația ține de o anumită ideologie. Bancherii spanioli siliți să se convertească la creștinism sau să emigreze, într-o Spanie neieșită deplin din Evul Mediu, a căror persecuție a ruinat pentru câteva secole economia și societatea, au ilustrat, ei, un melanj distrugător de criteriu religios și economic. Shylock al lui Shakespeare este prototipul cămătarului evreu, detestat pentru avariția și cruzimea lui: solicită în locul împrumutului nerestituit o livră din carnea datornicului. În a doua parte a secolului XIX, criteriul economic se amestecă uneori cu acela ideologic. Lunga dezbatere de la noi pe tema acordării evreilor dreptul de proprietate asupra pământului este cea mai bună dovadă. În schimb, la bătrânul Ion Ghica, patriot în spirit pașoptist în tinerețe, prevalează criteriul rasial. Într-una din Scrisorile către Vasile Alecsandri, și anume David Uruqhard, citim un veritabil rechizitoriu îndreptat contra „bieților venetici veniți în țara asta bună și mănoasă după un codru de pâne“ și care se urmează astfel: „Apoi cum vrei, domnule, c-un astfel de nume să-ți placă băiatul cu fluier de dor…; ai fi pățit și dumneata ca domnul Ovreiescu și ca domnul Elinescu…; te-ar fi apucat căscatul de care pătimea Murgilă și Papură; ca să-ți placă Pârlea și Lăcustă trebuie să fi fost crescut și trăit ca românii, să vorbești și să cugeți românește“. Asta spunea Ion Ghica, grec de origine și turc prin adopțiune, ca să poată fi numit bei de Samos. Simion l-ar fi putut cita cu mâna pe inimă, dar îl preferă pe Eminescu, care nu e antisemit, propriu vorbind, căci nu considerentele rasiale descumpănesc la el, ci acelea xenofobe, din articolele antima ghiare, sau din acelea îndreptate contra străinilor, din Doina: „Cine a-ndrăgi străinii / Mân- ca-i-ar inima câinii“.

În prima jumătate a secolului XIX, antisemitismul nu se manifestă mai deloc în operele pașoptiștilor. Cuvântul jidan n-are nimic peiorativ în Moldova lui Costache Negruzzi. Scrisoarea XIX din Negru pe alb se intitulează Jidanul și florile. E vorba în ea de faptul că, odată ajuns în mahalaua evreiască a Iașului, nu mai vezi flori la ferestrele caselor. Ideea ca atare va fi dezvoltată de autor într-un text ulterior, inexistent în ediția princeps a volumului Negru pe alb, intitulat Flora Română. Niciun accent antisemit, așadar. (Când scriam capitolul despre Costache Negruzzi din Istoria critică, am observat o lacună în fișele de lectură pe care le făceam pe vremea aceea: numerotarea capitolelor din ediția Liviu Leonte, care se voia completă, nu corespundea cu aceea din fișele mele: doar douăzeci și nouă în loc de treizeci. Lipsea Jidanul și florile. Conotația cuvântului se schimbase.) Nici peste mai bine de jumătate de secol, la Sadoveanu, jidan nu avea vreo conotație rasială. Abia după Marele Război, odată cu mișcările studențești de la Iași puse la cale de Sturza și cu naționalismul iorghist, cuvântul a căpătat sensul negativ valabil până astăzi. În aceeași epocă, Iorga ținea să menționeze în paranteză numele evreiești ale scriitorilor români din Istoria literaturii contemporane a lui Lovinescu, spre a dovedi că autorul nu era un bun român. În anii de comunism, orice referire directă la evrei era cenzurată. Pentru istorici sau sociologi, nu era cu siguranță un lucru bun. Dar pentru noi, cei care am crescut și am trăit cea mai mare parte a vieții în comunism, nu era neapărat un lucru rău. Nu țin minte să-mi fi pus o singură dată problema dacă unul sau altul dintre colegii mei era evreu. Despre scriitori sau artiști, nici atât. Nu era firesc ca Doina eminesciană să nu poată fi republicată, cum n-a fost proza amintită a lui Costache Negruzzi. N-am uitat întârzierea tipăririi volumului XVI, cuprinzând articolele politice, din ediția completă (sic!) a Operelor lui Eminescu. Sau capitolul Filosofia practică din Opera lui Eminescu datorată lui G. Călinescu. Sau capitolul despre comunism (utopic!) din Ciocoii vechi și noi. Sau atâtea alte ediții pline de paranteze drepte de omisiune (deseori, nici ele). Dar nu pot să nu spun ce însemnătate a avut în formarea noastră intelectuală tăcerea impusă de regim asupra „chestiunii evreiești“, cum o denumiseră înaintașii noștri din secolul XIX: ne-a cruțat de prejudecăți.

Prin nefericitul Comunicat, AUR dă semne că a intrat hotărît într-un alt ciclu politic. Suspiciunea de a simpatiza cu mișcarea legionară, de la dispariția căreia de pe scena istorică se vor împlini luna aceasta 81 de ani, este, iată, confirmată. Nu vreau să vă plictisesc cu temerile mele în privința viitorului norocosului partid. Prefer să sper că derapajul pe tema Holocaustului („o temă minoră“, nu e așa?) reprezintă pentru el, nu un început, ci un sfârșit. À bon entendeur salut!