Pianista Elizabeth Sombart este una dintre cele mai pregnante prezențe muzicale europene. Unul dintre maeștrii săi, a cărui gîndire muzicală a influențat-o decisiv, a fost Sergiu Celibidache. În limba română există două dintre cărțile în care este detaliată viziunea despre muzică a extraordinarei muziciene: Muzica, în inima fascinanției și Ca sunetele să devină muzică. Ambele titluri sunt în portofoliul elegantei Edituri Spandugino. În România, dar și în mai multe alte țări de pe glob, Elizabeth Sombart derulează proiecte sociale și muzicale prin intermediul Fundației pe care a înființat-o și pe care o conduce: Fundația Résonnance. Dialogul de mai jos, un mare privilegiu pentru autorul lui, survolează tematica celor două volume mai sus menționate.
Cristian PĂTRĂȘCONIU: Pentru început, permiteți-mi să vă întreb: de ce pianul este, pentru dumneavoastră, regele?
Elizabeth SOMBART: În primul rând, doresc să mulțumesc României și, totodată, să-mi prezint scuze pentru că nu vorbesc în limba română, deși bunica mea era româncă, din Iași, iar eu, la rândul meu, iubesc România. Sunt încântată să mă aflu aici și sunt foarte recunoscătoare că am întâlnit-o pe Lavinia Dragoș, care coordonează Fundația Résonnance [în România]. Este, deopotrivă, o extraordinară pianistă și profesoară. Așadar, pentru mine este foarte important ceea ce fac – ceea ce facem – în România, în cadrul Fundației Résonnance. Mă gândesc adesea la acest subiect și am mereu senzația că muzica ne învață că nu există granițe între vizibil și invizibil. Când mă aflu aici, înconjurată de amintirea celor dragi, cu toate că membrii familiei mele nu mai trăiesc, eu îi simt ca și cum s-ar afla încă în viață. Iar muzica este calea prin care le pot aduce un omagiu.
De ce pianul este, pentru mine, regele? Liszt spunea că cel mai frumos instrument este pianul, deoarece este regele tuturor instrumentelor muzicale. La rândul meu, cred acest lucru, deoarece pianul oferă oportunitatea de a înfiripa o orchestră, în care totul este melodic și armonios, însă există, totodată, ceva foarte misterios. Atunci când cânți la pian, sunetul lui nu este niciodată același. Poți reda sunetul de flaut sau sunetul instrumentelor cu coarde. Dacă îți vei da frâu liber imaginației, vei crea ceva absolut magic. Acesta este, de fapt, scopul nostru, și nu acela de a cânta pur și simplu la pian. Deoarece pianul este un instrument de percuție, scopul nostru este de a-l transforma într-un instrument care cântă. Un pianist care nu cântă la pian este doar un pianist, însă noi trebuie să fim mai mult de atât. De aceea pianul este regele instrumentelor.
Am putea spune că uneori vorbiți cu pianul?
El vorbește cu mine! Da, există o relație, desigur. Este o parte esențială din noi. Cunoașteți expresia potrivit căreia ar trebui să facem lucrurile ca și cum ele ar depinde doar de noi, chiar dacă știm că acestea, în realitate, nu depind numai de noi. Dacă nu pot să mă joc [la pian], Dumnezeu nu se poate juca cu mine.
Oh, ce frumusețe! Ce vă șoptește pianul atunci când interpretați o piesă de Beethoven?
Știți, atunci când intri în universul muzicii, Victor Hugo, francez, spunea despre Beethoven că acest om, care își pierduse auzul, era capabil să audă infinitul. În tinerețe, când am început să cânt Beethoven, pe la vârsta de 12-13 ani, la consortium, am auzit această frază, dar nu am reușit să înțeleg două lucruri: cum putea el să facă asta (căci era un muzician) și ce înseamnă, de fapt, infinitul? Ce aude? Întreaga viață am încercat să înțeleg și, până la urmă, am înțeles că muzica este plină de semne și că toate aceste semne se referă la ceva aflat dincolo de ele. La fel ca noi. Și noi suntem semne. Vedem lumea fie ca număr și cantitate, fie ca semn și calitate. Acestea sunt cele două tipuri de ființe umane. Sunt foarte diferite. Există un adevărat război între cei ce văd lumea în cantități și numere și cei ce observă că semnele sunt mult mai importante, că partea simbolică este foarte importantă. Când am pătruns în universul muzicii lui Beethoven, a trebuit să explorez foarte adânc, pentru că el nu percepea muzica cu ajutorul organului anatomic obișnuit, pe care îl folosim noi [urechea], ci descindea în acel loc unic dinăuntrul nostru, unde nu există dualitate, unde Prezența – orice nume i-am da acestei Prezențe – ne arată că nu suntem singuri în miezul tăcerii și că există o formă de inspirație care nu provine din interiorul nostru. Beethoven afirmase că nu se va sinucide. În tinerețe, la vârsta de 23 de ani, a spus – știind ce avea de gând să facă – că, deși voia să moară, nu o va face: „Nu pot, nu pot! Am în mine o chemare mai importantă decât propria-mi existență și trebuie să-i urmez cursul“. Acest sacrificiu…
Sacrificiu, exact…
… este o importantă lecție, pentru că viața a luat totul de la noi: eul social, eul psihologic, eul istoric. Trebuie să fac această călătorie lăuntrică, în această tăcere din care pornesc și în care se întorc toate sunetele, pentru că acestea se ivesc din tăcere și se întorc în tăcere, dar marea lecție pe care o desprindem de aici este că tăcerea nu înseamnă moarte, că tăcerea nu înseamnă suferință. Tăcerea este Prezență.
Beethoven este aici, cu noi, în aceste momente de dialog, prin muzica aceasta cu totul deosebită. Care este povestea din spatele acestui proiect? Sunt sigur că este o poveste specială.
În primul rând, este un imens sacrificiu. Am avut enorm de lucru și, așa cum știți, de obicei sunt împotriva acestui stil atunci când cânt sonatele lui Beethoven. Altfel spus, doar pentru că pot interpreta foarte bine o sonată, aceasta nu înseamnă că le pot cânta la fel de bine pe toate. Însă cu Beethoven totul a fost diferit, deoarece, de la primul până la cel de-al cincilea concert, ni se oferă o adevărată lecție inițiatică. Vă rog să mă credeți că, la sfârșitul celei de a doua mișcări din Concertul nr. 5 (Imperialul), se află cel mai amplu diminuendo din întreaga muzică. Astfel, de-a lungul celor două pagini de pian, trebuie să execuți acest diminuendo, dar, în același timp, îți spui în gând: „Te rog, nu mă copleși cu o greutate suplimentară, nu face nimic ce mi-ar putea distrage atenția.“ Și atunci tu însuți ești remediul, iar în acel punct e ca și cum ai fi murit. Te simți complet lipsit de viață, în tăcere, dar, precum o lumină în depărtare, tu știi asta. O auzi, dar ești la pian și te simți de parcă ai fi mort. Și apoi, fără a ști de unde vine… Și încă o dată, și apoi, pe neașteptate, începe învierea, care este…
Renaștere, înviere…
Exact. Aceasta este, cu adevărat, ultima mișcare: sfârșitul acestui concert. Al cincilea concert este cel mai mistic dintre toate. Aș putea spune că ne oferă un răspuns și am să mai adaug ceva ce vă va surprinde, deoarece cred că sunt singurul artist ce vorbește în acest mod despre a doua mișcare a celui de-al cincilea concert. Toți muzicienii sunt de părere că există acest dialog între un om ce încearcă să transmită ceva – știți, pianul este acolo, rugându-se să fie auzit – și orchestra de la care se așteaptă un răspuns.Eu nu cred, în niciun caz, în această distincție și, deși toată lumea consideră că, la sfârșitul acestei mișcări, pianul și omul sunt unul și același, acest lucru nu este real. Ei nu sunt niciodată împreună, iar în final, ultimul lucru pe care îl exprimă pianul este rugămintea de a fi auzit, iar concertul se încheie într-un sunet fără răspuns, pentru că nu există, de fapt, niciun răspuns, ca să înțelegem nedreptatea, ca să înțelegem această dualitate, dacă nu o facem noi înșine. Este o călătorie lungă, este un privilegiu și tot ce facem în această viața este menit să-i oprească pe ceilalți de a o face, la rândul lor, întrucât, dacă te încumeți la o asemenea călătorie, vei descoperi că nu există nicio dualitate, ci numai această unitate unde nu mai contează cine ești și unde nu mai compari, nu mai judeci pe nimeni, deoarece fiecare se află pe drumul său, în propria sa călătorie. Cred că se înțelege, fără a dezvolta mai mult acest exemplu.
Da, da. Este foarte bine.
Lecția nu este aceea de a spune: „OK, voi cumpăra cel mai bun concert“. Nu, toate sunt bune. Lecția este că există o prezență, o prezență mistică, ce se va dezvălui doar acelora care ascultă concertul. Nu cred că din acest motiv afirmăm că muzica, nu neapărat a mea, este bună. Muzica este bună pentru că mesajul pe care-l transmite este mai mult decât muzica în sine. Nu creăm idoli în muzica clasică. Dumnezeu este idolul. Și totuși, nici pe El nu trebuie să-L idolatrizăm. Muzica clasică este calea. Sunt de părere că aceasta este mai presus de ceea ce numim muzică bună. Muzica clasică este precum sunetul produs atunci când se deschide ușa paradisului. Dar nu este paradisul.
Aceasta este calea, da. Este precum o inițiere. Cum ne poate ajuta, astăzi, Beethoven? Cum ne poate ajuta Beethoven să înțelegem ce se întâmplă cu noi?
Știți, Beethoven a fost închis de două ori. Mai întâi, s-a închis în sine, deoarece, deși era muzician, era afectat de surditate. Mă refer la aceasta ca la cea mai cumplită închisoare pe care ne-o putem imagina. El ne-a explicat că, în ciuda acestei recluziuni, există o altă cale spre transcendență, care ne ajută să ne eliberăm de ideile preconcepute cu privire la izolare. Libertatea înseamnă mult mai mult decât ceea ce credem noi. Nu se referă doar la faptul că pot ieși afară, că pot merge la restaurant ori că pot călători. Nu aceasta este adevărata libertate a lui Dumnezeu. Suntem copiii Lui, iar El ne poate arăta că există și o altă cale. Atunci când cânt la pian într-o închisoare, deținuții îmi spun – și, de altfel, îmi și scriu – că, prin „această muzică pe care ne-ați oferit-o, am descoperit că există și o cale verticală de evadare, nu doar una orizontală“. Acesta este unul dintre darurile muzicii. Deci Beethoven era izolat, în primul rând, din pricina surdității sale, iar în al doilea rând, din cauza pandemiei din acea vreme și a războiului. Vă puteți imagina a doua mișcare din Imperialul. Doresc să mă adresez ascultătorilor. Dacă ar putea să asculte o singură piesă în întreaga lor viață, aceasta ar trebui să fie a doua mișcare din Imperialul, până înainte de motivul învierii. Imaginați-vă moartea unui om în timpul războiului, printre bombardamente. El se află la subsol, într-un adăpost asemănător unei peșteri, alături de alte sute de oameni – vă puteți imagina, la Viena –, săptămâni la rând. Îmi plac parfumurile, ador să simt arome plăcute în jurul meu. Însă vă puteți imagina mirosul din acea peșteră? Vă puteți imagina cum ar fi să compuneți acolo muzică? Sub vibrațiile provocate de bombele care cad deasupra, în strigătele oamenilor și în țipetele copiilor? Și, cu toate acestea, el a compus acolo Imperialul, Concertul nr. 5. Deci da, există o transcendență, iar Beethoven ne dezvăluie că, oriunde ne-am afla, cu orice ne-am lupta, vom rămâne mereu închiși. Există mereu ceva mai mult decât atât. Chiar dacă este greu de crezut, experiența prin care a trecut Beethoven ne arată că, dacă suntem conectați cu partea dinăuntrul nostru, care nu poate fi claustrată de nimeni, care nu poate fi cumpărată de nimeni, atunci miracolele se pot produce.
Este precum o conexiune wireless la infinit, nu-i așa?
Exact.
Elizabeth Sombart, sunteți de părere că adevărul muzicii se află în spatele emoțiilor sau dincolo de acestea?
Sunt două cuvinte, pentru că adevărul și emoția trebuie privite împreună în contextul acestei discuții. A vorbi despre adevăr este ca și cum am vorbi despre umilință. Cum ar spune Goethe, când vorbim despre smerenie, încetăm, de fapt, să vorbim despre smerenie. La fel este și cu adevărul.
A practica și a simți, de fapt.
Da, da. Deci adevărul este o experiență pe care ți-o poate oferi muzica. Regret că nu vă pot demonstra acum, cântând la pian, dar există ceva în noi care cunoaște adevărul. Fără niciun argument, fără a ști de ce, dacă execut două note muzicale diferite, în mod corect, veți spune că este așa, fără să știți de ce. Însă eu știu, din punct de vedere fenomenologic; și chiar aș putea scrie o carte despre asta.
Și chiar ați facut-o. E vorba de una dintre cele două cărți pe care le avem și noi, în ediția în limba română.
Da. De ce trebuie să fie formulat în acest fel? Ceea ce descoperim prin fenomenologia muzicii este că există un adevăr pentru toată lumea, fiindcă toți avem înăuntrul nostru un maestru care știe adevărul. Și, de asemenea, vă voi spune că așa stau lucrurile, iar dumneavoastră îmi veți spune că nu. Nu știți de ce, dar veți spune „nu“. Dar nu poate fi așa, pentru că există această subiectivitate, iar subiectivitatea nu poate fi înlăturată. Nu putem afirma că există vreun moment în care ne eliberăm de propria noastră subiectivitate. Unii dintre elevii lui Celibidache ar declara că nu există emoții, că trebuie să ne ridicăm deasupra emoțiilor, pentru că muzica, pur și simplu, este sau nu este. Acesta este absolutul. Nu, de fapt nu cred că este așa, deoarece cuvântul este, în primul rând, o mișcare, iar în al doilea rând, este articulat. Însă cele două nu pot fi separate. Adevărul nu e ceva intrinsec, adevărul este consecința. Ceea ce doresc să spun este că experiența adevărului e consecința a cât de liberi suntem în raport cu propria noastră ființă. Aceasta este ideea.
Până și adevărul muzicii, să spunem, inima muzicii.
Așa este.
Atingi inima muzicii.
Cât timp ai ceva de spus, cât timp recurgi la propria persoană pentru a oferi muzica oamenilor, există două moduri de a crea muzică, iar acestea sunt complet diferite. O cale este aceea de a transcende ceea ce sunt, fără intervenția mea, iar cealaltă cale este de a folosi muzica pentru a dezvălui cine sunt, ce gândesc. Este prea, prea…
Diferit.
Chiar cred în această importantă prezență a fenomenologiei muzicii. Ceea ce ne-a învățat Celibidache este că regulile frazeologiei sunt mult mai frumoase decât ceea ce credem că putem adăuga în interiorul lor.
Ce este muzica pentru dumneavoastră? O democrație, o monarhie sau un imperiu?
Toate trei. Pentru că ideea reală a democrației înseamnă, pentru mine, a oferi tuturor oamenilor oportunitatea de a trăi o experiență la capătul căreia să descopere că ceea ce se află în interiorul lor este mai important decât ceea ce cred ei, de fapt, că sunt. Așadar, au propriul imperiu, propriul rege, propriii frați. Însă, dacă rămânem prudenți și le spunem: „Voi sunteți doar oameni și, din această cauză, nu puteți avea acces la rege sau la un imperiu“, atunci facem o imensă greșeală. Cât timp un om va crede că îi este superior celuilalt, lumea va fi în război. Deci, ca să vă răspund la întrebare, sunt de părere că, ascultând această muzică, nu trebuie să știi nimic. Am cântat în locuri pe care nu vi le puteți imagina, aflate la capătul lumii.
De ce ați fost acolo?
Pentru că există o urgență în această lume, precum sunetul durerii…
Suferința…
Dar indiferent ce vă vor pune în față – de exemplu, un dezastru –, ei vă vor spune că este cea mai frumoasă sculptură. Dar noi știm că nu este așa, că este, de fapt, o impostură. De aceea vă rog, este foarte, foarte important să redăm frumusețea – adevărul și frumusețea. Oamenii au nevoie de bunătate. Beethoven a spus – pentru că poți ști asta numai dacă ai pătruns în interiorul tău, în acel spațiu al generozității, în acel spațiu al tăcerii, de unde s-a întors el însuși: „Pentru mine, calitatea ființelor umane este bunătatea.“ Nu a spus că înseamnă a fi muzician, sau a fi demn, sau a fi… nu știu, inteligent.
Inteligent, într-adevăr!
Inteligent, da. Există un secret în muzica clasică, în modalitatea sa. Nu pot să vă explic acum. Puteți descoperi aceasta în cartea mea; dar, într-o singură frază, acest secret este despre prezența lui Dumnezeu în sunete. Secretul se referă la octavă și, dacă știți ce este aceasta, îl veți auzi. Este eterna consolare a ființelor umane ce nu pot fi consolate. În acest moment, ființele umane sunt atât de absurde, atât de înverșunate împotriva adevărului, încât le-aș spune oamenilor: „Vă rog să ascultați aceasta muzică, pentru că vă poate oferi, în mod gratuit… în mod gratuit, cheia eternității și a consolării.“
Deci nu trăim într-o perioadă de bunătate, ci într-o perioadă de acută nevoie de bunătate.
Astăzi suntem conduși de oameni care nu sunt buni, dar fac totul în numele bunătății. Deci este foarte dificil să știm, pentru că oamenii își spun: „Mi-e imposibil să-mi imaginez că toți acești oameni îmi doresc răul. Fără îndoială, ei fac toate acestea pentru binele meu, nu-i așa?“, deoarece, din punct de vedere simbolic, Tatăl este reprezentat de guvern, de doctori și nu ne putem imagina că Tatăl ar fi capabil să ne ucidă. Toate aceste contradicții pe care le trăim sunt posibile deoarece mintea noastră nu poate concepe că aceștia ar putea să ne fie potrivnici. Dar sufletul nostru, corpul nostru intuiesc că ceva nu este în regulă. Și nu chiar până în punctul dintre viață și moarte. Aceasta este problema. Deci este foarte rău ceea ce trăim astăzi, dar aceasta este, de asemenea, o șansă de a ne deschide conștiința, de a ne deschide mintea, de a ne reaminti că avem libertatea de gândire și că trebuie să ne folosim de ea. Tatăl meu era filosof. El mi-a spus că dictatura este atunci când oamenii afirmă: „Eu nu mai gândesc. Totul este atât de contradictoriu. Știu că nu este bine, dar nu mai gândesc.“ Ce ne oferă muzica? Audiția sau interpretarea ei? Cum poți să iei decizia să nu mai gândești? Poți să te decizi să nu mai gândești abia după ce ai parcurs toate nivelurile de cunoaștere a ceea ce ai de făcut. Celibidache spunea că a face muzică înseamnă a transcende cunoașterea. Dar, pentru a transcende cunoașterea, trebuie să știm câte ceva.
Da, da.
Asta este foarte important.
Într-adevăr.
Și oamenilor li se cere să transceandă ceva ce nu li se permite să dezvolte ori să aleagă cu adevărat.
Preferați să cântați la pian, să fiți o slujitoare a muzicii. Se poate spune că relația dintre a fi slujitor și muzică este una supremă?
Știți, cu puțin înainte am arătat că poți recurge la muzică pentru a spune cine ești sau te poți pune în slujba muzicii pentru a transcende ceea ce ești. Sunt două lucruri complet diferite. Sunt de părere că noi toți am intrat în această lume pe prima cale, venind înspre Celibidache. Am trecut apoi prin a doua cale, pentru a ajunge la transcendență, la frica de a pierde ceea ce suntem, sensibilitatea noastră. Îmi aduc aminte când Celibidache mi-a spus, prima dată, că nu există interpretare. Am simțit atunci că mă sfârșesc. Dacă nu există nicio interpretare, iar noi toți suntem la fel, atunci ceea ce cred eu despre… eu, eu, eu… ah, care este adevărul? Și atunci am înțeles că există un alt eu, care va deveni slujitorul a ceva mult mai frumos și mai important. Prezentul este atunci când organizăm, când exprimăm adevărul, este ordinea pe care, fără să știm, o aducem în lume.
Visați despre muzică? Visați muzica?
Este un coșmar! Dumnezeule, nu vă puteți imagina! Când mă pregăteam pentru Beethoven, cântam la pian până și în somn, întreaga noapte. Oh, Dumnezeule! Atunci mi-am spus: „Oprește-te, te rog!“ Dar știți cum e, nu ești pianist doar atunci când cânți la pian. Ești pianist atâta timp cât respiri. Și cel mai cumplit este când îți spui: poate ar fi mai bine așa, poate ar trebui să apăs notele aici cu mai puțină forță, poate asta va oferi mai multă respirație frazei și… Și apoi, într-o zi, vine momentul – iar acolo este marea suferință. Pentru că, știți, când lucrezi la o înregistrare – și Celibidache a avut dreptate când a spus asta – este un moment al vieții și nu poți concentra muzica în interiorul unei clipe, pentru că muzica înseamnă eternitate, iar eternitatea nu poate fi cuprinsă într-o cutie. Vreți să știți de ce am acceptat, până la urmă, să fac acea înregistrare? Unii oameni mi-au spus că voi avea o temelie. Nu cred că am avut-o cu adevărat, dar este posibil. Însă motivul principal pentru care am făcut-o este acela că mi-am dorit enorm să am o înregistrare cu Chopin cântând. Dacă cineva mi-ar spune: „Uite, aici se află tot ce este mai frumos în lume. Ce îți mai lipsește, iar Dumnezeu nu ți-a dăruit deja?“, aș răspunde că mi-aș dori măcar o singură înregistrare cu Chopin cântând. Aș fi cu adevărat fericită. Știu că îl voi auzi într-o altă lume, dar noi suntem muzicieni și nu facem diferența între vizibil și invizibil. Conversez cu Beethoven de ani îndelungați, fiindcă pregătirea unei înregistrări necesită 10 ore de lucru pe zi. Așadar, vorbeam cu el și îl întrebam: „De ce ai făcut asta aici, de ce nu ai pus nota aceasta așa?“ Trebuie să-i telefonez. Bine, bine. Nu am să îl sun. Poate pe altă cale. Deci știm că muzica înălțătoare este minunată tocmai din aceasta cauză. Îți permite să intri într-o Îți oferă o a doua viață sau, mai bine zis, o extensie a propriei tale vieți?
Este o extensie a conștiinței tale, pentru că trebuie să auzi ceea ce nu mai poți auzi. Dacă vei crea un sunet fără să creezi, totodată, o catedrală pentru acel sunet, atunci nu-l vei auzi și vei rămâne aici. Dar atunci când cânți la pian, trebuie să creezi o catedrală cu dimensiunile potrivite pentru acel sunet. Muzica este un dar oferit altor lumi pe care le putem auzi.
Există un suflet muzical sau este o invenție? Există?
Asta îmi amintește că, la moartea lui Chopin, Schumann a afirmat: „Sufletul muzicii a plecat“ („L’âme de la musique traverse le monde.“). Nu știu ce este sufletul și, de fapt, nu știu nici ce este muzica. Este oare sufletul ceea ce trăim, ca o dovadă fără cuvinte, locul dinăuntrul nostru unde putem fi singuri și unde putem simți Prezența? Atunci există suflet în muzică. Dar, mai mult decât atât, muzica ne poate conduce înspre acest loc.
Precum un GPS.
Doamne! Un GPS!Hm… Da, un GPS al sufletului. Dar GPS-ul poate greși ruta. Sufletul –nu.
Deci nu este chiar un GPS.
Nu.
Când ascultăm muzică și suntem singuri – suntem cu adevărat singuri?
Ești singur în această dimensiune pentru că te afli singur în camera ta, dar, de fapt, nu ești niciodată singur. Atunci când asculți muzică, te afli într-o relație. Viața însăși este o relație și nu există viață fără iubire și relații. Muzica nu înseamnă nimic altceva decât o altă relație, adăugată pentru a crea o unitate.
Martin Buber, Eu și tu.
Exact. Deci, să vă răspund la întrebarea dacă suntem singuri acolo. Există o contradicție performativă, deoarece, printr-o audiție, ascultăm ceva compus de cineva, iar asta creează o relație. Experiența audițiilor muzicale contribuie la o înțelegere profundă a faptului că realitatea înseamnă relații. Iubirea înseamnă relații. Și nu există singurătate. Singurătatea este atunci când ți-ai pierdut toate relațiile.
Și începi să te lupți pentru relații.
Atunci când nu mai poți fi într-o relație. Știți, când am spectacole în instituții de psihiatrie, îi pot vedea pe cei care sunt ca și morți fiindcă nu mai pot stabili relații. Sunt atât de pierduți în ei înșiși, încât singura relație pe care o mai pot avea este cea cu propria persoană. Aceasta este moartea. Pentru mine este însăși definiția morții. Poți fi un mort viu. Maurice Zundel, scriitorul meu mistic preferat, spunea că este important să nu vorbim despre moarte. Dar cum poți ajunge la sfârșitul propriei vieți – la moarte – dacă ești în viață? Cum poți să fii în viață când mori? Răspunsul este că mulți oameni sunt deja morți atunci când se sting din viață. Care este rostul? Suntem aici, în acest punct, făcând analogii și relații, însă atunci când nu mai credem, murim. Nu mai însemni nimic dacă nu poți stabili o relație cu o pasăre, ori cu un copac, ori cu o ființă umană. Asta e viața.
Dar muzica sublimă, este ea, oare, sunetul tăcerii? Putem pune semnul egal între această muzică înălțătoare și tăcere?
Muzica sublimă se naște din tăcere. Atinge un punct culminant, iar apoi se întoarce în tăcere. Dar, așa cum am spus mai înainte despre experiența trăită, nu trebuie să vă temeți de tăcere, pentru că ea este însăși experiența Prezenței. Aceasta este adevărata tăcere, să descoperi, până la sfârșit, că te afli într-o relație, chiar dacă este invizibilă.
Ați menționat de câteva ori pedagogia Résonnance. Ce este această pedagogie Résonnance? Și ce anume nu este ea?
Să ne întoarcem spre începuturi. Când l-am întâlnit prima dată pe Celibidache, îl cunoșteam deja, pentru că locuia, la Berlin, în casa bunicului meu și era precum un frate pentru tatăl meu. Tatăl meu era cu puțin mai tânăr decât el. Așadar, mereu auzeam despre Celibidache și am știut încă de atunci că, după toate studiile mele, în Argentina, cu [Bruno-Leonardo] Gelber, în Indiana, apoi la Londra, ultima lecție o voi învăța de la el. Și, într-adevăr, sub tutela lui am studiat fenomenologia timp de 10 ani. Îmi aduc aminte că, prima dată când am fost la Mainz, el ținea un curs la universitate. Aveam la mine o carte roșie, la fel ca aceasta, și toți prietenii mei muzicieni se temeau de el, pentru că era un om dificil. Prin urmare, m-au trimis la cursul lui Celibidache ca să iau notițe, să scriu tot ceea ce spunea el. Apoi m-am întors în Franța și le-am povestit tot ce am învățat. Îmi aduc aminte de acest seminar, pentru că aveam la mine o carte mică și roșie și, la întoarcere, în tren, am avut senzația că țin în mâini Le livre rouge de Mao. Mi s-a părut atunci că dețin adevărul. Și mă gândeam: „Cum de nu mai știe nimeni despre asta?“, pentru că, odată ce înțelegi lecțiile lui Celibidache, nu mai poți acționa în alt mod. Odată ce ai înțeles principiile fenomenologiei, nu mai poți, deoarece descoperi un adevăr în tine însuți, în structura ta. Nu există nicio structură muzicală care să nu se reflecte în noi înșine, pentru că noi am creat muzica. Este o revelație a ființei umane. Ceea ce s-a schimbat, de la Bach până la Chopin, sunt aceste relații ale subiectului cu societatea. În vremea lui Bach, oamenii erau smeriți față de Dumnezeu, iar aceasta se putea auzi în muzică. Apoi au apărut Mozart și Beethoven: libertate. Libertate. O să dezvoltăm un mic argument aici. Acum, noi suntem argumentul. Apoi a venit Chopin. Se suferă, iar această suferință poate fi auzită. Și apoi Schumann, schizofrenicul. Se puteau auzi în muzică toate aceste lucruri care nu erau posibile, din punct de vedere psihologic, în vremea aceea. Puteți urmări evoluția psihologică dacă ascultați muzica fiecărui secol. Iar Celibidache ne-a învățat că există reguli în acest sens, că există o logică sensibilă a fenomenului, dar ne-a învățat și cum să le punem în relație pentru a crea o unitate. Îmi aduc aminte că, pentru prima dată, am putut afirma că unu plus unu este egal cu unu. Dacă rezultatul este doi, înseamnă că nu mai ești în muzică. Ești într-o succesiune de note, și nu într-o simultaneitate creată de relație. Întelegeți?
Da.
Aceasta a fost revelația. Mă aflam în tren, cu cartea mea, și am aflat adevărul. Iar prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: „Care este adevărul?“ Adevărul este dovada că ai auzit sau ai trăit ceva ce nu mai poate fi șters. Da?
Da… Da. Foarte frumos, foarte profund. Este muzica un principiu al ordinii?
Da, desigur. Este. Nu poate să existe emoție fără ordine și nu poate exista ordine fără emoție. Deci sunt împreună pentru că… Nu știu dacă aș putea vorbi despre creștinism.
Ba da, desigur!
Da, pot? Bun. Sfântul Pavel a spus: „Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine“. Nu știu dacă am reținut bine.
Da, da, este foarte limpede.
Însă tot el este cel care spune asta. Deci măreția, cel mai important lucru în creștinism, înseamnă să nu îți pierzi capacitatea de a spune că nu mai ești, deoarece Hristos trăiește în tine. La fel este și în muzică. Desigur, eu cânt la pian, însă, dacă nu cânt cu sufletul, cu emoție, atunci muzica nu se va face auzită. Dar, dacă rămân la nivelul acesta, povestind prin muzică cine sunt, nu voi ajunge la muzica înălțătoare. Este precum…
Un reglaj fin.
Da, un reglaj fin.
Dar este muzica un principiu al iubirii?
În iubire există posibilitatea de a integra muzica. Dar poți să creezi această muzică sublimă și să o cânți atât de prost, încât să nu mai fie nici muzică, nici iubire. Cel mai important lucru este gestul. Gestul poate fi epifanic doar dacă îți înlături teama. Dar mai important este să înțelegem că nimic nu există fără un motiv. Totul se află în relație și în coordonare cu lucruri pe care nu ni le putem imagina. De exemplu, dacă mă îndrept spre pian, îmi pun mâna pe el și încep să cânt, gestul meu vine de la sine. Însă, dacă știu că mai întâi trebuie să mă conectez cu tăcerea, să o inspir, iar respirația mea este cea care-mi va pune mâna pe pian, atunci nu voi lăsa expirația să iasă până la ultima notă din piesa respectivă. Și astfel, la început este sfârșitul. Cred că Stravinsky a fost cel care a spus – nu sunt sigură – că tăcerea lui Mozart, la sfârșit, este tot Mozart.
Ce mod frumos de a spune asta!
Este un mod de a spune că totul este conectat.Totul este conectat, dar trebuie să pui lucrurile în relație. Dacă te copleșesc teama sau nevroza, nu știu, sau dorința de a epata, atunci ai corpul tău, ai muzica ta… Știți.
Totul este legat…
Totul trebuie să fie conectat. Și singurul lucru care poate împiedica asta este ego-ul nostru. Iar ego-ul reprezintă însăși frica noastră. Ego-ul nu este ceva rău, avem nevoie de ego. Însă când ego-ul e copleșit de dorința de a fi iubit, de a nu fi trădat, atunci este dificil să creezi muzică în acest fel. Dar muzica este o cale, o cale regală, de a scăpa de tot ce nu ești cu adevărat.
Cum vă simțiți când intrați pe scenă, când sunteți pe scenă și înainte de a intra pe scenă?
Vă voi spune povestea primului meu concert. De fapt, primul avusese loc când aveam 11 ani, dar nu despre acesta am să vorbesc, fiindcă la 11 ani nu ai nicio teamă, iar conștiința de sine nu este încă formată. Aveam 17 ani, mă întorsesem din Argentina și urma să cânt la Roma, la Grand Salon, care este un loc minunat, un teatru. Înainte, acolo a fost o biserică, dar apoi a fost amenajată ca sală de concerte. Țin minte că în spatele scenei se afla o imensă reprezentare a lui Hristos, de pe timpul când spațiul respectiv funcționa ca biserică. Am privit spre acest Hristos și, malițioasă, i-am spus: „Este primul meu concert, dar este și ultimul. Nu pot, îmi este atât de frică.“ Vai, mă simțeam atât de rău, iar domnul ce deschidea cortina ca să intru pe scenă m-a întrebat în italiană: „Poți să intri?“ I-am răspuns: „Nu, dar o voi face.“ Mă simțeam de parcă trebuia să intru într-un abator.
Adevărat?
Da, și îmi amintesc că am început acest concert cu Sonata a patra de Scarlatti. În mod normal, nu ies de pe scenă, rămân acolo și rog publicul să nu aplaude până la final. Însă, după Sonata a patra, m-am dus în culise, m-am uitat la Hristos și i-am spus: „Nu va fi ultimul concert.“ Deci, ca să vă răspund la întrebare: urăsc momentul dinainte de concert. Nu vă puteți imagina. Îmi închipui cel mai cumplit scenariu: poate cădea ceva, se poate produce un accident… Nu, nu ceva care să pună în pericol viața oamenilor, dar ceva rău. Și apoi, când apăs prima notă pe pian, îmi dispar toate fricile. Însă până la prima notă…
Iar ultima întrebare, pentru că ați menționat creștinismul: pentru dumneavoastră, muzica reprezintă o formă de rugăciune?
Da. Da, cu siguranță. Este. Am să vă spun ceva confidențial, bine? Îmi aduc aminte când lucram cu un preot, un preot minunat, Nicolas Buttet. Lavinia Spandonide îl cunoaște, pentru că am lucrat împreună la înregistrarea unui disc, Chemin de Croix (Calea Crucii), Les Béatitudes (Fericirile). Am pregătit împreună acest program și am cântat la fiecare oprire pe Chemin de Croix. După program, ne-am dus la o mănăstire, iar momentul acela m-a marcat, și nu doar noaptea dedicată adorării lui Hristos. Îmi aduc aminte că am întâlnit frații și surorile comunității și, nu știu cum, m-am îndepărtat de grup și am întâlnit-o pe Maica Superioară, care îmi este prietenă. I-am spus: „Am descoperit că nu îmi place Hristos.“ „De ce?“ m-a întrebat. „Cum poți să spui așa ceva?“Și i-am răspuns: „Pentru că i-am văzut pe Nicolas și pe toți frații comunității și… nu știu. Nu simt nimic.“ Iar ea m-a întrebat: „Te-ai văzut cum cânți la pian?“ „Nu, nu pot să mă văd în timp ce cânt la pian.“ „Acesta este modul tău de adorare“, mi-a spus ea. Și am înțeles, în acel moment, cum ar spune Benoît al XVI-lea, că există atât de multe feluri de a-L onora și a-L iubi pe Dumnezeu, pe cât de mulți oameni sunt pe pământ.
Aceasta este casa dumneavoastră.
Da. Dar, pentru fiecare, calea este diferită.
Traducerea acestui dialog din limba engleză a fost realizată de Cezara Hulber.
Notă: acest interviu este versiunea editată pentru publicare a dialogului din cadrul podcastului Spandugino – „Dialoguri și repere. Reziliența prin cultură“. Autorul și România literară mulțumesc Editurii Spandugino și traducătoarei Cezara Hulber pentru ajutorul oferit și pentru permisiunea de a publica acest dialog.
