Sîmbătă, 15 ianuarie, anul de grație 2022, va începe al patrulea deceniu din existența Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“, acordat de treizeci de ani cîte unui poet român contemporan pentru Opera Omnia. A făcut posibil acest lucru primăria orașului în care s-a născut Eminescu, Botoșani, la inițiativa subsemnatului, într-un parteneriat neclintit cu Uniunea Scriitorilor din România. Într-un cuvînt al președintelui juriului, domnul Nicolae Manolescu, aflat la Botoșani, la una dintre ediții, ca de altfel la multe altele, a menționat faptul, admirativ, că o comunitate nu atît de numeroasă, dar cu o tradiție culturală remarcabilă, cum este cea a Botoșanilor, a reușit să mențină fără întrerupere cel mai important premiu literar care se acordă în România după 1990. Și nu a fost, nu este puțin lucru ca un oraș mediu ca populație, modest economic, cum este orașul în care s-a născut Eminescu, să reușească să consolideze o tradiție de marcă, așa cum este deja cea a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“. Și asta, uneori, peste toate opintelile unora sau altora, vizibile sau mai puțin vizibile, jignitoare de cele mai multe ori pe cît de grave se doreau, cu acuze iscate din frustrări și rea-credință. Chestiuni care au rămas în urmă, în istoria acestui premiu care și-a propus de la bun început – și asta este de fapt important! –să aducă pe primul raft cea mai bună poezie scrisă în România în ultimii peste șaizeci de ani de cei mai buni poeți români contemporani.
Aflată într-un con de umbră, la începutul democrației originale instalate în România, sau împinsă pînă atunci în hrubele unei cenzuri neiertătoare, poezia scrisă la noi avea nevoie de o revigorare a imaginii poetului, de o relansare a ei în conștiința cititorului, care, în condițiile date, se îndepărta din ce în ce mai mult de ceea ce era de fapt esența identității lui naționale, de, în fond, limba română, cea în care el, românul, trebuia să comunice corect, să ducă mai departe o tradiție ce venea chiar din geneza șlefuirii limbii literare, așa cum a făcut-o Eminescu. Și de aceea, organizatorii s-au gîndit, nu numai la faptul că Eminescu se născuse la Botoșani, ci din motive ce țineau strict de formarea limbii române literare, să dea denumirea acestui premiu cu numele acestuia. Nu au greșit cu nimic, nu le-a fost teamă că ar fi putut fi acuzați de naționalism ieftin, ci dimpotrivă au crezut că aceasta ar putea fi o miză mare pentru cei ce vor primi acest premiu. Și asta, cu adevărat, a fost prima miză. A doua, așa cum a fost gîndită de la început, a fost aceea ca acest premiu să fie validat, legitimat de un juriu național de necontestat, care să asigure rîvna celor ce urmau să-și dorească acest primiu, adică să fie puși pe primul raft al poeziei românești de azi. Și această decizie i-a aparținut lui Laurențiu Ulici și apoi lui Nicolae Manolescu.
Este clar că acest premiu a fost dorit de mulți poeți români, că este dorit în continuare de alții și alții. Ăsta este și scopul acestui premiu; nu neapărat de competiție, că nu se poate vorbi aici de o competiție ca la orice altfel de jurizare în domeniu, ci de evaluare corectă și punere în valoare a celor mai buni, care să asigure astfel o zestre lirică de referință. Unii poeți merituoși l-au primit pînă acum, alții, la fel de merituoși, încă nu l-au primit. Șanse pentru unii sunt, pentru alții, cum ar fi Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Dan Laurențiu, Ioanid Romanescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Grigore Vieru, Ion Stratan, Al. Mușina, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, poate și alții, contemporani cu acest premiu, desigur, nu vor mai fi, dar opera lor, negreșit, prin evaluările corecte, nepătimașe, fără prejudecăți, va fi acolo, pe primul raft, alături de a celor mai buni.
O astfel de instituție, cum este Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, apreciată de unii, contestată de alții, nu poate evita, cu toată osteneala celor ce o administrează din toate punctele de vedere, rateurile, avînd în vedere că premiul se acordă anual doar unui singur poet. Cum, de altfel, nici contestațiile unora, care, în orice împrejurare s-ar afla, au avut și vor avea ceva de aruncat în ochii lumii, pentru a-și poziționa prezența în preajma acestui premiu. Este inevitabil. Dar asta, pentru cei ce cred cu adevărat în corectitudinea acordării acestui premiu, nu mai contează.
Astfel, iată-ne trecuți de trei decenii, gata să intrăm în cel de al patrulea deceniu de existență a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“, care, prin simpla enumerare a numelor poeților laureați, dovedește că nu s-a greșit cu nimic, chiar dacă la unele ediții provocările denigrării juriului, organizatorilor au existat cu asupra de măsură.
Mai mult decît atît, acest premiu nu trebuie clonat, cum din păcate se vede prin existența altor „premii naționale“, el, în sinea lui, născînd un premiu cu aceeași titulatură, dar Opus Primum, acordat tinerilor poeți români, debutanți editorial, care, astfel, sunt confirmați și legitimați de un juriu de profesioniști, chiar dacă în ultimii ani de acest premiu și-au legat numele și unii care au confundat scena acestuia cu o arenă din care au aruncat mizeriile lor spre cei care, în fond, sunt adevărații susținători ai valorilor poetice de la noi, fără a discrimina, fără a marginaliza pe cineva sau a scoate în afara scenei pe cei merituoși.
Sperăm să ducem pînă la capăt și al patrulea deceniu al acestui premiu, ca lîngă numele poeților Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ștefan Augstin Doinaș, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanța Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Șerban Foarță, Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu, Ion Mureșan, Gabriel Chifu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Ovidiu Genaru și Vasile Dan să apară alte și alte nume la fel de valoroase.