Daniel Cristea-Enache, „Piulision”

Visurile mele vechi se împlinesc de o vreme încoace unul câte unul. Am visat, când eram copil, că voi revedea Star Wars alături de băiatul meu? Am visat; şi am primit bonus şi episoadele mai noi. Am sperat că o să-i placă Indiana Jones? I-a plăcut atât de mult, încât îl joacă şi pe PSP. În fine, dar nu în ultimul rând: am văzut, cu ochii minţii, cum voi juca ping-pong cu un young Padawan care odată şi-odată o să mă întreacă, dar fără a trece de partea întunecată a Forţei?

Pentru această încleştare ne trebuia o masă profesională. N-a fost greu s-o găsim, odată ce-aveam în căscioara noastră spaţiul adecvat pentru ea. Am mângâiat-o cu privirile la Decathlon, bucurându-ne de albastrul ei proaspăt; am pro- bat-o în mijlocul magazinului franţuzesc, printre clienţi care jucau baschet şi pescari verificân- du-şi undiţele. Dacă Decathlon e o splendoare polisportivă, masa noastră viitoare, Cornilleau, devenea centrul albastru marin al minunii.

Curând aveam s-o găsesc pe jos, în subsolul de-acasă, sub forma unor subansamble ce se cereau asamblate. Întotdeauna aceste operaţiuni de montaj mă solicită prea mult pentru a le da curs. Sunt nepriceput, stângaci, atehnic. Astfel că „supervizam“ acţiunea executată de o soţie devotată şi un băiat entuziast. Treaba mergea ca unsă, Cornilleau se întrupa. Deodată, însă, motorul s-a gripat, ritmul a devenit sincopat. Lucrurile până atunci uşoare păreau cam dificile. Capul familiei a fost solicitat, nu pentru a gândi asupra procesului, dar pentru a pune osul la treabă şi a înşuruba piuliţele. Zis şi făcut: am pornit la atac, hotărât să isprăvim cât mai repede. Piuliţa pornea a se învârti uşor, ca în joacă. După două-trei rotaţii, se înţepenea. Am luat cheia, apoi patentul, apoi şurubelniţa. Cu chiu, cu vai, unul ţinând contra, altul învârtind în pofida tuturor obstacolelor şi rezistenţelor, am încropit un sfert de masă. Michelangelo pictând Capela Sixtină s-a chinuit, probabil, mai puţin decât familia iubitoare de ping-pong băgată pe sub plăcile şi picioarele de masă in statu nascendi.

Un vecin priceput fu chemat în ajutor. Plăcerea lui de a monta orice, oricând era vizibilă. Avea nu numai dexteritate, ci şi scule. Deţinea şi ceea ce se numeşte viziune, „gândind“ masa atât în faza finală, cât şi în acestea mai jalnice, intermediare. Curând însă, vecinul luă în piept problema noastră. Blestematele de piuliţe franţuzeşti „începeau“ bine, dar se „stingeau“ curând din mişcarea lor circulară. Familia reunită îşi amintea, ca prin vis, că în primul sfert de oră al montării totul mersese şnur. Patentul, cheia, şurubelniţa – à quoi bon? Degetuţele noastre fuseseră arhisuficiente pentru a înşuruba aceste piuliţe care, acum, ni le zdreleau…

Începusem să cred într-o personalitate a piuliţelor, într-un capriciu al lor: când vor să se învârtească, se învârtesc. Când nu, nu. Sau poate că depăşisem ora la care, în Occident, se lucrează la montaj? Poate că sindicatele franţuzeşti le imprimaseră acest reflex, de a se împotrivi, obstinate, oricărui client din fostul lagăr socialist care încearcă să le utilizeze în afara programului?

Masa era tot pe jos, într-o stare aproximativă de agregare. În calea visului meu stăteau aceste micro-fatalităţi, înţepenite pe la mijlocul şurubului norocului.

După ce le-a studiat atent câteva minute şi le-a introdus reperele în computerul din cap, vecinul hipercompetent a ridicat acuzator punguţa cu piuliţe de la Decathlon sub becul incandescent: „Nu-s bune.“

*

Ce-ar fi făcut nouă români din zece în această situaţie-limită, a unor piuliţe de cinci amestecate cu unele de şase? De bună seamă, s-ar fi dus glonţ la Decathlon. Dar nu neapărat pentru a-i da franţuzului cu punguţa în cap. Fiindcă am încercat, altădată, să surprind ceea ce se cheamă specificul naţional, îmi pot imagina scena întâlnirii lor. Bucuria de a-l fi prins în ofsaid pe conaţionalul lui Platini s-ar fi împletit, măcar de la un punct, cu o conversaţie tehnică extrem de interesantă. Omul nostru şi omul lor, chemat de vânzătoarea depăşită de situaţie, şi-ar fi regăsit neîndoielnic domeniul comun de specializare. Tâmplă lângă tâmplă şi vorbind într-o franceză cursivă, cei doi interlocutori ar fi dat episodului un rol, până la urmă, mărunt. E clar că nici mesele de ping-pong nu se mai fac cum se făceau pe vremuri. Cu această politică de export, export, profit, profit, unde se va ajunge? Pe vremea lui tata, nu se concepea achiziţie fără montaj, iar bunicul le-a făcut, cu mâna lui, mese de ping-pong şi de biliard tuturor celor din sat. Dar a cui ar putea fi această mână criminală care a pus piuliţe de cinci într-o punguţă cu piuliţe de şase, e dificil, monsieur, să descoperim. Precis a fost o bandă tehnologică; ştiţi, uneori dau rateuri. Un francez n-ar fi făcut o asemenea impardonabilă gafă. Dar haideţi să vă arăt un program nou, care mi se pare de asemenea imperfect, însă vă poate ajuta băiatul (aţi spus fetiţă? atunci pe drăgălaşa dumneavoastră fetiţă) să vadă pe ordinator unghiuri interesante din mari meciuri de tenis de masă. Românul nostru şi francezul lor s-ar fi despărţit în cei mai buni termeni, înjurând, amândoi, globalizarea datorită căreia se întâlniseră.

La mine a fost altfel. Numai gândul de a merge până la Decathlon cu o punguţă cu două piuliţe (una bună, alta rea) mi se părea tragicomic. Să protestez, să reclam, să fac scandal printre jucătorii de baschet şi pescarii din magazin: ar fi fost ceva de prost gust şi, în plus, împotriva spiritului olimpic. Am luat aşadar un şurub cu piuliţa-i şi m-am dus la un magazinaş românesc de cartier. Nu vă supăraţi, aveţi aşa ceva? Ne pare rău, noi nu ţinem, dar vedeţi alături, cu siguranţă au. Alături, era un tip de mare seriozitate, care sâmbătă dimineaţă, în magazinul lui deschis pentru orice fel de clienţi, părea că m-aşteaptă anume pe mine. Aproape că nu ne-am vorbit. I-am întins şurubul arătând discret piuliţa; s-a uitat fulgerător la mine, după care mâna dreaptă a pornit să scotocească într-un sertar cu mai multe compartimente. Cu mişcări de magician, a luat cu două degete o piuliţă şi a înşurubat-o ca în vis alături de cealaltă, franţuzească: cea bună, care nu ne zdrelise carnea, şi pe care o voiam acum multiplicată de vreo zece ori. Câte doriţi, zece? Întindeţi mâna, vă rog. În stare de transă, am întins mâna. Vânzătorul mi-a pus un pumn de piuliţe. Unele păreau să fie unsuroase. N-a vrut să-mi ia nici un ban; era culmea să-i mai cer şi o pungă.

Am obţinut-o de la magazinul de alături. Ca în basme, întoarcerea avea simetria iniţierii. Ajuns acasă, operaţiunea s-a încheiat în trei minute. Cornilleau s-a născut fără alte dureri – şi este nici mai mult, nici mai puţin decât cea mai bună masă pe care eu am jucat vreodată.

Undeva, prin măruntaiele sale, sunt și alte piuliţe decât ar trebui, înşurubate în chinuri de o familie tânără şi fericită. Undeva, pe sub luciul ei de un albastru minunat, aleargă o dată cu mingea şi povestea mea.

iunie 2010

(Fragment din volumul Cinematograful gol, care va apărea în a doua ediție în seria de autor de la Editura Spandugino)