Cel mai avizat cercetător de astăzi al regiunii bucovinene, Mircea A. Diaconu, își propune să prezinte panoramic, în cartea Cernăuți. Obiecte pierdute (Editura Cartier, Chișinău, 2021), prin fragmentele alese din colecția dintre anii 1923 și 1926 a ziarului „Glasul Bucovinei“, realitatea cotidiană interbelică a capitalei regionale nordice. Textul cărții, dispus sub formă de versuri, este însoțit de ilustrație cartofilică și fotografică veche, dar și de instantanee fotografice actuale, realizate de Anetta Dabija. Atunci când memoria ziarului tinde să edulcoreze trecutul, cu oamenii, faptele și întâmplările sale, vine în sprijin fotografia, a cărei imagine autentifică totul. Interesându-se de studierea modului de funcționare a logicii administrative cernăuțene, universitarul sucevean evidențiază, prin textele alese, desfășurarea unor activități sau judecarea unor evenimente produse, relevante din punct de vedere istoric, social și cultural. Putem citi astfel o carte ancorată în contextul organizării societale, al psihologiei și al mentalității acelor vremuri.
Într-o parte a textelor selectate de Mircea A. Diaconu, observăm cum autoritățile regionale erau interesate de propunerea unor posibilități de petrecere a timpului liber, gândite la nivel de mase, fără a se uita că trebuie să existe o disciplină a timpului de lucru și a diviziunii muncii. La o șezătoare a societății „Cercul de gospodine“, de exemplu, s-a vorbit „despre luminarea sătenilor,/ despre creșterea dorului de învățătură și/ despre nevoia de-a se da și femeilor românce o îndrumare mai bună și mai/ priincioasă traiului și rostului lor, de altfel destul de greu“ (p. 56). Diferența dintre sexe privind parcursul educațional și pașii timizi făcuți pentru incluziune profesională se pot remarca și din anunțul unei domnișoare românce care, știind limbile română, germană și franceză, caută „post ca/ menajeră sau/ alt post// corespunzător“ (p. 37). Era deja cunoscută cerința ca la feluritele „interviuri“ să se prezinte certificatele de învățătură, certificatele de moralitate (de bună purtare), dar mai ales certificatele de indigenat.
Din unele numere ale colecției ziarului, Mircea A. Diaconu spicuiește texte pline de umor, cu caracter familial și moral. Cum era de așteptat, se mediază, prin intermediul gazetei, viitoare legături matrimoniale, anunțurile fiind destul de „sincere“. Două domnișoare drăguțe, inteligente și cu mult temperament doresc cunoștința unor domni cu situație bună, iar un văduv serios, inteligent și „de exterior plăcut“ tânjește după o „căsătorie bazată pe adevăr, dreptate, egalitate și sinceritate“ (p. 80) cu o văduvă fără copii sau cu o domnișoară având același exterior plăcut. Este inutil de adăugat că returnarea fotografiilor și stricta confidențialitate reprezentau o chestiune de onoare pentru toți desperecheații.
Numai că, disfuncționalitatea maritală odată instalată, apărea și devierea afecțiunii reciproce menite a fi strict matrimonială. Urma intentarea acțiunilor de divorț, „din cauza/ părăsirei/ cu rea voință“ a domiciliului conjugal, sau, câteodată, se începeau procedurile pentru declararea morții vreunui soț dispărut, care era somat să se prezinte în fața tribunalului ori să dea semn de viață. În caz contrar, era declarat mort pe veci, iar soția își putea reface viața în tihnă. Cu sau fără astfel de traume postmaritale, cel mai temut adversar al moralității, ce perturba liniștea publică și privată, era dragostea ilicită. Chiar dacă ea era „legalizată“ prin funcționarea caselor de toleranță, se puteau întâmpla și o groaznică sinucidere din strada infidelității, dotată cu felinar roșu: „prostituata M.U. s’a sinucis,/ Bând/ o cantitate mai mare de/ lizol.// Amantul ei/…/ a încercat mari dureri/ din cauza iubitei sale.// Se vede că/ remușcările/ l-au chinuit/ pe pungaș/ așa de cumplit,/ încât a hotărât să-și curme zilele“ (p. 261).
În mentalul individual și colectiv al cernăuțenilor trebuia conștientizată importanța sănătății, bolile nemaifiind văzute ca aduse și hărăzite de Dumnezeu pe pământ. Orizontul de așteptare al autorităților era legat de posibilitatea edificării unei societăți sănătoase și atente la igienă, ferită de epidemii cu mortalitate în masă, acesta fiind un semn al meliorismului specific perioadelor de după războaie. Probabil că bucovinenii au fost disciplinați, deoarece „mersul epidemiilor“ a fost mult mai normal decât acela de astăzi din capitala noastră: „Typhus exantemat:/ bolnavi vechi 92,/ bolnavi noi 115,/ vindecați 153,/ morți 11,/ rămași 43// […] scarlatină:/ bolnavi vechi 81,/ bolnavi noi 107,/ vindecați 120,/ morți 4,/ rămași 64“ (p. 44). Neîndoios, criza sanitară de după război era mult mai liniștitoare decât aceea pe care o traversăm acum.
Pentru a rămâne în acest sector al consemnărilor exacte, este izbitoare scrupulozitatea cu care Prefectura Poliției inventaria obiectele găsite. Unii păgubași își puteau recupera mici pierderi: o mănușă dreaptă de tricot de culoare sură, un pantof de damă galben, un galoș de damă, un galoș de domni mărimea no. 15 marca Tretorn, un creion, o epistolă, o oglindă, un pieptene, un cercel de aur, un inel de cununie de aur, un bumb de argint cu pietre negre, un degetar, o tabacheră de piele mohorâtă, un revolver sistem buldog cu un glonte, o lumânare albă, o cunună de mătănii, un dulăpaș mic, o scară, o tărăboanță, o laiță, un măr (în logica celor spuse până aici, nu poate fi vorba decât despre fruct).
Au fost prinse, printre altele, următoarele animale fără stăpân, care puteau fi recuperate de la niște adrese indicate sau de la pripasul orășenesc: o gâscă tărcată alb și cenușiu, două curci cenușii-albe tărcate, două gâște de culoare sură, doi boboci de rață, o cățea de culoare sură întunecată, cu picioarele căprii și cu lanț lung la gât, precum și „1 cal cu părul roib-închis,/ aproape murg,/ coama și coada neagră,/ coadă rătezată,/ etate 8-9 ani,/ o pată albă pe spate,/ talia înaltă,/ pare a fi din caii vânduți de/ regimentele de cavalerie,/ la Siguranța Dorohoiu“ (p. 71). Ba s-a mai găsit și un copil de vreo două-trei săptămâni, învelit într-o pernă, iar un altul, de trei-patru luni, fusese aruncat, în fața casei unui escroc sentimental, de către o tânără mamă sedusă și abandonată, pentru a-i fi recunoscută paternitatea. Pe cât de amănunțit sunt descrise obiectele și animalele pierdute, pe atât de industrioși sunt hoții „generaliști“, care operează, cu „o revizie minuțioasă“, furturi „îndrăznețe“, luând de-a valma tot ce le cade în mâini, de la scoarțe de pe pereți până la bijuterii cu care își înfundă buzunarele. Omorurile sunt la ordinea zilei sau a nopții și se anunță undeva cu satisfacție descoperirea criminalului unui casier: „Este însuși servitorul casierului Ceaușescu, anume Rusnac,/ care a avut și/ mai mulți complici“ (p. 97). Îi atenționăm pe cititorii noștri că orice asemănare cu alte persoane reale este cu totul întâmplătoare și că o altfel de interpretare din partea lor nu poate fi decât tendențioasă.
Protagonistul cărții de față este însuși Cernăuțiul, confruntat cu moștenirea sa habsburgică și cu tendințele noii „dominații“ românești. Cernăuțenii își duceau în acei ani viața după vechi și noi habitudini deopotrivă, ei întreținând fantasma trecutului plin de arome vieneze. Se poate simți o undă de nostalgie a lor după vremurile deloc îndepărtate, când făcuseră parte dintr-un vechi imperiu. Mi se pare semnificativ că, la un moment dat, fusese arestat un individ aflat în relații cu comuniștii de peste Nistru, cercetările poliției derulându-se pentru a se stabili identitatea suspectului. Acesta vorbea românește, sârbește, ungurește, nemțește, țigănește plus, desigur, rusește. Deși timpul mai avea încă răbdare cu cernăuțenii, un anunț poetic părea că pune capăt atmosferei idilice ce domnea peste fostul oraș imperial: „În noaptea aceasta,/ când/ a eșit lumea/ dela reprezentația d-lui Demetriade,/ era/ o temperatură care/ numai de crivăț nu-ți putea aduce aminte./…/ au sosit/ solii iernei;// sfioși la început,/ s’au afirmat apoi/ cu/ destulă putere.// În clipa când scriem aceste rânduri/ ninge de-a binelea/ și Cernăuții/ au îmbrăcat/ haina imaculată a iernei.// Ninge,/ ninge mereu./ Grijile celor/ necăjiți și nevoiași/ au crescut/ la ivirea/ solilor albi“ (p. 99).
Peste aproape două decenii va începe o altă reprezentație, dată de soli roșii, veniți de la Răsărit. Cernăuțiul însuși va putea fi dat la obiecte pierdute ale românității și cine știe dacă se va mai putea face vreodată o inventariere minuțioasă a marilor noastre pierderi, pentru a se acorda certificat de indigenat. Opinia din 1933 a lui N. Tatu, care considera Bucovina, în privința armoniei etnice, ca fiind „mica Elveție a României“, rămâne până în ziua de astăzi o simplă aspirație. Prin paginile cărții Cernăuți. Obiecte pierdute, apărută în condiții grafice excelente, Mircea A. Diaconu, pasionatul și seriosul cercetător al spațiului bucovinean, ne oferă o perspectivă regională integratoare, din seria investigațiilor de istorie socială și mentalitară, pe filieră ideologică și morală.