Scara generațiilor

Prin riguroasa selecție efectuată, cu
doar 35 de nume la sumar, volumul
Critici români de azi (Editura Școala
Ardeleană, 2020) probează o foarte
bună așezare pe coordonata axiologică.
Această fină filtrare a numelor alese,
efectuată printr-un criteriu suplu al valorizării,
comportă o vădită intenție pedagogică, deoarece
cartea lui Răzvan Voncu se constituie și într-un
manual al bunului critic și istoric literar. Tinerii
aspiranți la această ingrată îndeletnicire vor avea
multe de învățat dacă îl vor citi, ei fiind avertizați
asupra a ceea ce îi va aștepta în cazul în care se vor
angaja până la capăt pe acest lung drum accidentat,
pe parcursul căruia vor fi încercați uneori de
sentimentul zădărniciei: „[…] critica literară, spre
deosebire de poezie, este o îndeletnicire de maturitate
și senectute: criticii își ating vârful aproximativ
între 50 și 60 de ani, rareori înainte, cel mai adesea
(și) după. Excepțiile – câteva, chiar printre numele
prezente în cuprinsul acestei cărți – confirmă
regula. Numai noi, în România, avem strania
iresponsabilitate de a declara pe cineva critic literar
după 20 de cronici și o teză de doctorat. […] Sunt
câteva nume promițătoare, de întâlnit în reviste
și chiar în rafturile librăriilor, însă nu mai mult de
atât. Ceea ce părea, în urmă cu aproximativ un
deceniu și jumătate, o nouă promoție de critici, s-a
transformat, din păcate, într-o masă de belferi
universitari de provincie, plini de parapon, adesea
și de funcții, dar lipsiți de cărți importante“ (p. 10).
Activând atât în domeniul universitar, cât
și în acela al criticii literare, Răzvan Voncu este în
măsură să se erijeze în avocatul credibil al celui
din urmă, unde literatura nu poate deveni cu
ușurință o sinecură, iar recompensa morală rămâne
răzlețită. Totuși, el se situează la egală distanță nu
numai față de universitarii scorțoși (care ascund,
sub coaja aspră a foilor scrise pentru punctaj
academic, lipsa ideatică), ci și față de criticii gău –
noși (pentru care foaia de scris nu reprezintă decât
un prilej de exercițiu egolatru în fața oglinzii). În
ambele situații, excepțiile fericite, care întăresc
regula, sunt observabile chiar la sumarul volumu –
lui Critici români de azi, unde mai mult de jumătate
dintre numele prezente sunt ale unor critici care
au și vocație universitară (fără a-l mai socoti pe
autor). Ofer un exemplu: „Între ispita monografiei
didactice și cea a interpretării encomiastice, el a
preferat calea îngustă a textului academic ca
informație și rigoare hermeneutică, dar liber și
deschis ca stil critic. Nu întâlnim aici niciuna din –
tre maniile monografului academic, dar, în același
timp, lipsesc și toate cabotinismele publicistului
literar cu pretenții. Mircea Mihăieș stăpânește, pe
scurt, arta de a fi substanțial fără a fi pompos“.
(p. 257).
Dincolo de armoniosul angrenaj de
idei acreditat de autor, se poate decela,
prin adoptarea, din partea sa, a unui
reconfortant sentiment al măsurii,
și o confesiune despre felul cum
trebuie citită, interpretată și scrisă
literatura. Nu de puține ori, se face o „critică de
identificare“, așa cum se întâmplă în pasajul următor:
„Mă bucură și că Irina Petraș crede, ca și mine, că
este critic numai cel care nu încetează să fie cititor.
[…] Fără plăcerea lecturii, fără viciul cititului de
dragul cititului, nu există critică literară, ci doar
o rutină a manipulării valorilor, care sfârșește prin
a-l sastisi pe acela care o practică și, mai ales, prin
a-l obosi pe cititorul obișnuit“ (p. 68). Înarmat cu
un set de convingeri profesionale foarte clar
exprimate și cu o atitudine morală subînțeleasă
despre categoria frumosului literar, Răzvan Voncu
apără cu ardoare domeniul căruia i se dedică de
peste două decenii.
„Mezinul“ Voncu conturează apăsat preg –
nante și vivace portrete ale colegilor săi din genera –
țiile anterioare, iar eu îmi exprim regretul că unii
dintre ei (precum Al. Piru, Liviu Petrescu sau Florin
Manolescu) nu mai au posibilitatea, din rațiuni
obiective, să se regăsească în tușele respective.
Într-un scurt remember care îl vizează pe Liviu
Petrescu, se amintesc riscurile confruntării cu
ingrata posteritate: „Nu este un secret faptul că
una dintre caracteristicile urâte ale vieții literare
românești (și nu de ieri, de azi) este ușurința cu
care își uită scriitorii importanți, îndată ce aceștia
trec Styxul. Mai periculoasă chiar decât ingratitu –
dinea, uitarea perturbă sistemul general de valori
și facilitează – în absența reperelor – afirmarea
imposturii, precum și o perpetuă ignorare a însăși
istoricității intrinseci a fenomenului literar“ (p.
161).
Răzvan Voncu este nevoit să ordoneze
profilurile celor incluși în panoramare potrivit
genului predilect în care s-au exersat, deoarece
unii dintre ei s-au ilustrat simultan în calitatea de
critici și istorici literari sau de eseiști și comparatiști.
Dacă ar fi să-l încadrez și pe el doar într-o categorie,
aș ezita puțin înainte de a afirma că este mai curând
istoric literar decât critic, chiar dacă știu că specificul
conceperii cărții aparține istoriei literare. Răzvan
Voncu nu le corectează colegilor cărora le conturează
profilul unghiurile de abordare a ceea ce au clădit
ei cu migală, cu pricepere și cu pasiune. Este și
dificil atunci când este vorba despre opera unor
nume precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion,
Paul Cornea, Dan Horia Mazilu, Virgil Nemoianu,
Matei Călinescu, Mihai Zamfir, Romul
Munteanu, Ștefan Cazimir, Mircea
Anghelescu, Z. Ornea, Nicolae Balotă,
Mircea Martin ș.c.l. Severitatea selecției
ar fi una dintre explicații, pentru că, în
fond, de pe urma unui istoric literar
rămâne, în primul rând, ceea ce acceptă,
nu ceea ce neagă. Această ultimă sarcină
asanatoare și-o asumă îndeosebi criticii
literari, iar autorul se află de partea lor
atunci când acuză racilele literaturii
contemporane.
Este motivul pentru care nu sunt
găsite suficiente cuvinte de laudă la
adresa cărții Cum te poți rata ca scriitor.
Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste,
considerată a fi un adevărat manual
destinat grafomanilor și începătorilor:
„Cineva, repet, trebuia să le spună grafomanilor
că sunt grafomani și, mai ales, de ce sunt grafomani.
Cei câțiva scriitori valoroși pe care îi veți găsi în
carte nu schimbă cu nimic tabloul. Până la urmă,
și Beethoven a compus un acord pe care nu l-a
înțeles nimeni, de ce n-ar scrie și scriitorii buni
cărți proaste…/ Bănuiesc că Alex Ștefănescu a fost
conștient de la bun început de condiția ingrată a
cărții sale. Până și comentariul meu este nevoit să
se mărginească la aprecieri de ansamblu, întrucât,
prin forța lucrurilor, nici discursul critic nu poate
atinge, parcurgând textele unor impostori ai
literaturii, culmi ale exegezei: un profesor univer –
sitar, silit fiind să o facă pe învățătorul, nu-și
folosește decât o câtime din știința de carte și din
talentul didactic de care dispune“ (p. 50).
Pe lângă claritatea metodologică și interpre –
tativă, atrag în cursul lecturii exercițiile de imagi –
nație critică, puse în pagină prin cursivitatea
narativă. Ofer un exemplu: „Istoria literaturii
române, în perioada 1948–1989, așa cum o deconstru –
iește Eugen Negrici, arată ca un fluviu de lavă care
este inițial zăgăzuit, apoi găsește o breșă, iar este
zăgăzuit, ajunge la câmp deschis și se revarsă
strălucitor, după care dă de un nou obstacol ș.a.m.d.
În tot acest timp, fluviul împietrește, când și când,
în forme spectaculoase, unele hidoase, altele
splendide, unele cenușii și calcinate, altele aurii și
luminoase. Deconstrucția se dovedește nu numai
plastică, ci și mai autentică decât construcția
imaginară“ (p. 192). Altundeva, făcându-se aluzie
la volumul Modestie și orgoliu al unui critic de rasă,
care a convins întotdeauna nu numai prin argumente,
ci și prin felul de a le expune, se realizează următoarea
caracterizare: „Valeriu Cristea are ochiul fin și
judecata precisă și este incomod prin personalitatea
sa critică puternică, în ciuda modestiei cu care s-a
apărat de orgoliul care face atâtea ravagii în breasla
noastră“ (p. 37).
Un adevărat discurs despre metodă se înlănțuie
din fermitatea cu care se etalează de-a lungul
volumului opțiunile istorico-literare.
De asemenea, sunt abordate teme și idei
de actualitate, cu evidențierea componentei
militante a istoriei literare. Reflectând
asupra destinului propriului domeniu,
Răzvan Voncu pledează în favoarea ideii
că, departe de a-și fi pierdut rostul în
contemporaneitate, istoria literară încă
se poate citi cu plăcere, el exprimându-și
astfel respectul față de soliditatea tradiției
noastre critice și istorico-literare. Reușita
cărții constă nu doar în predominanța
criteriului calitativ, ci și în viziunea de
ansamblu asupra efortului de creație
critică. Totodată reper interpre tativ și
axiologic, colecția de profiluri prezentate
se constituie într-o fidelă panoramă a
criticii noastre literare contemporane.
c riticii, istoricii literari, comparatiștii,
teoreticienii și eseiștii care au posibili –
tatea să-și citească portretele (ale celor
plecați dintre noi rămânând în seama
posterității să o facă) dețin confirmarea
faptului că efortul de anduranță filo –
logică la care s-au angajat nu le-a fost zadarnic și
că le este apreciat. Una dintre prejudecățile demon –
tate de universitarul bucureștean este aceea po –
trivit căreia disciplina filologică ar fi aridă și
neatractivă/neatrăgătoare. Exercițiul critic regu –
lat și îndelungat, practicat cu un gust sigur și cu
o bună orientare în interiorul fenomenului literar
postbelic și postdecembrist, îi permite autorului
să sesizeze modificările profunde survenite în
cadrul instituției literaturii. Situat într-o perspectivă
istorico-literară optimă, Răzvan Voncu trasează
cu siguranță liniile directoare ale codurilor literare
din ultima jumătate de secol. Drept consecință,
Critici români de azi este o carte vie și productivă,
care ne determină să reflectăm asupra relației
fundamentale și problematice dintre critică, istorie
literară, teorie literară și comparatism.