Dincolo de fața vizibilă a vieții de zi cu
zi, în perioada comunistă a mai existat
o realitate secundă, cea care se regăsește
azi în delațiuni și dosare din arhivele
fostei Securități. Acele dosare sunt un
fel de cutie de rezonanță care amplifică,
modifică, distorsionează și manipulează faptele și
memoria lor. Ion Alexandru nu putea să facă excepție,
pe urmele sale sunt o mulțime de urmăritori, atât
din lumea scriitoricească, din rândul „profesioniștilor“
Securității, cât și din lumea obișnuită din preajmă.
Beneficiar al unor burse în străinătate, unde cunoaște
o mulțime de intelectuali, parte străini, parte plecați
din țară, Ion Alexandru este „prelucrat informativ“
atât de serviciile de securitate din țară, cât și de cele
externe. După informațiile obținute de la CNSAS,
lui Ioan (Ion) Alexandru i se deschide dosar de
urmărit în data de 25 decembrie 1972, culme a ironiei,
chiar în ziua sa de naștere. „Planul de măsuri“ este
bine închegat, pe mai multe paliere de urmărire,
cu sarcini și obiective foarte precise: „În vederea
cunoașterii și prevenirii eventualelor acțiuni
dușmănoase întreprinse de scriitorul Ion Alexandru,
vom lua următoarele măsuri: Rețeaua informativă
din rândul scriitorilor și din învățământ va fi dirijată
pentru verificarea și completarea informațiilor
existente cu privire la concepțiile moral-politice ale
lui Ion Alexandru/ răspund informatorii RADU,
RUXANDRA și LASCĂR“. Apoi sunt monitorizate
„intențiile sale literare“, proiectele sale de cărți „cu
conținut necorespunzător“, atitudinea față de
„măsurile de perfecționare a activității politicoideologice“,
cât și intenția de a publica în exterior
„lucrări cu conținut necorespunzător“. Se mai
specifică, în „planul de măsuri“, că „obiectivul“ are
concepții mistico-religioase, „legături cu călugări
ortodocși și personal clerical (foști legionari) care
exercită o influență negativă asupra lui“. Pentru al
compromite informatorii trebuie să îl prezinte
reprezentanților clerului pe Ion Alexandru ca „trecut
la catolicism și propovăduitor al ideilor Vaticanului
printre clericii ortodocși“. Pentru atingerea scopului
se sugerează folosirea tuturor mijloacelor, inclusiv
instalarea la domiciliul „obiectivului“ a aparaturii
de ascultare a telefonului, cât și ambientală. În
programul ambițios al Securității mai este de
rezolvat natura relațiilor lui Ion Alexandru cu
starețul Veniamin de la Mănăstirea Căldărușani,
starețul Iustinian Chira, de la Mănăstirea Rohia
și preotul Argatu Constantin de la Căldărușani,
cât și relațiile cu Marin Sorescu și Nicolae Manolescu,
cu care fusese la studii în străinătate. În concluzie,
se specifică: „Dacă pe parcursul urmăririi informative
vom stabili că obiectivul posedă la domiciliu sau la
locul de muncă, scrieri cu conținut ostil, vom organiza
pătrunderea secretă în vederea fotocopierii sau
sustragerii acestora“. Coordonator al acțiunii este
locotenent major Obîrșe Gheorghe.
Într-o „notă“ din 13 februarie 1973, sursa
„Radu“ menționează că preotul Argatu Constantin
(Calinic) susține că Ion Alexandru „este un poet de
talie mondială și că este prieten bun cu episcopul
Antonie Ploieșteanu“, care îl apreciază foarte mult.
„Sursa Radu“ mai spune că Ion Alexandru s-a întâlnit
cu episcopul Antonie în anul 1971, la Crăciun, la
Căldărușani, când „a făcut o vizită scriitorul Vigorelli
din Italia, însoțit de Geo Bogza, Radu Popescu și
Jebeleanu“ și la 31 decembrie 1972 „când a fost tuns
în monahism preotul Argatu“. În finalul „notei“,
„Col. Toader Dumitru“ scrie o nota bene în care spune
că „preotul Argatu, tuns Calinic, are dosar informativ
pentru legături suspecte în afara mănăstirii și
atitudine necorespunzătoare față de orânduirea
noastră“. Același colonel Toader Dumitru se adresează,
la 6.03.1973, Ministerului de Interne, Direcția I-a,
Serviciul II: „Rugăm ca prin posibilitățile de care
dispuneți să ne trimiteți materiale despre preotul
Argatu Constantin zis Calinic care l-a vizitat pe
obiectiv pe data de 17 februarie a.c.“
Într-o „notă informativă“ din data de 30
septembrie 1973, o „sursă“ nouă în dosar, „Venus“,
„interceptează“ o scrisoare a călugărului Calinic,
către preotul Ștefan Liviu, din Remetea Chioarului,
Maramureș, în care subiectul este Ion Alexandru.
Reținem câteva fragmente: „Despre Ion Alexandru
am să-ți spun câteva lucruri deosebite, dar nu pe
această cale, ci când voi reuși să vin eu acolo pe la
voi. Despre volumul lui stai liniștit, am să caut să-ți
procur ție unul, și unul lui M. Păcurariu (profesor la
Facultatea de Teologie de la Sibiu, n.n.), care și-a exprimat
aceeași dorință. Este că am avut dreptate când am
spus că Ion Alexandru este un om mare?“. La finalul
scrisorii, după ce descrie piedicile prin care a trecut
apariția cărții Imnele bucuriei, expeditorul specifică:
„Bucuria mea mare ar fi ca să obișnuiești să dai
flăcărilor scrisul meu, pentru ca ochii lipsiți de
pietate să nu se obosească pe slovele unui om pașnic
și drept“. Aluzia la „cititorii indiscreți“ ai Securității
este străvezie.
În data de 29 octombrie 1973, lui Ion Alexandru
i se întocmește o „fișă personală“, în care îi sunt
trecute în revistă preocupările mai noi sau mai
vechi. Astfel, după o prezentare succintă a datelor
personale, este avansată observația că, încă din
perioada studenției, a intrat în contact „cu o serie
de elemente dușmănoase ce frecventau cenaclul
Nicolae Labiș“, el însuși având „o poziție dușmănoasă“,
pretinzând „o insuficientă libertate de creație“. Se
specifică, apoi, că la Freiburg, unde a avut o bursă,
l-a vizitat pe Martin Heidegger și tot acolo, el și
Marin Sorescu au fost contactați de „fugarii români“
Virgil Ierunca și Paul Barbăneagră care au afirmat
că „au rămas impresionați de atitudinea antimarxistă
a celor doi tineri români“. În această „fișă“ se
subliniază că după întoarcerea în țară, Ion Alexandru
manifestă „un misticism bolnăvicios“ și este influențat
în acest tip de atitudine de o serie de clerici și oameni
din biserică, între care Dumitru Stăniloae, Justinian
Chira, Constantin Argatu (Calinic), Vișoiu Moise
ș.a. Este adus în discuție și numele poetului francez
Pierre Emmanuel, care invitat de „biblioteca franceză“
din București, îi face o vizită la domiciliu lui Ion
Alexandru, căruia îi oferă și o bursă. Un element
mai aparte, în aceeași „fișă personală“, îl reprezintă
o afirmație a lui Marin Preda, preluată „de la o sursă“,
care ar fi spus că Ion Alexandru „face parte dintro
grupare legionară, grupare extremistă, la fel ca
și oniricii“. Este discutabilă afirmația lui Marin
Preda, este discutabilă sursa care promovează așa
ceva, în „analele securității“ opinia este trecută în
categoria celor cu „un oarecare aer de credibilitate“.
Concluzia raportului este că Ion Alexandru „duce
în familie o viață mistică“. Ar fi fost culmea să fi fost
altfel!
Într-o „notă de analiză“ din 15 decembrie
1973, în legătură cu dosarul de urmărire infomativă
(DUI) deschis pe numele „Aldea“, adică Ion Alexandru,
sunt luate în discuție ecourile și efectele apariției
volumului de poezie Imnele bucuriei, la Editura
„Cartea Românească“. Serviciile de Securitate sunt
luate prin surprindere de critica favorabilă la adresa
volumului și de aceea solicită o opinie informatorului
„ARTUR“, care este „cu o bogată experiență în
literatură“ și care, în ceea ce privește valoarea cărții
„susține contrariul“, spunând că volumul „cuprinde
versuri de natură mistică și naționalistă“. Neconvinsă
de expertiza critică, Securitatea solicită (și) opinia
unui informator „din afara obștei scriitoricești“,
care este preot și profesor la Institutul Teologic
Ortodox, care este „din legătura Serviciului 4“, cu
nume de cod „V. GANEA“. Acesta apreciază că
poeziile au „o pronunțată tentă mistico-religioasă“,
că titlurile sunt deseori „inspirate din rugăciuni“
și că sunt „închinate lui dumnezeu“.
Mai departe, „nota de analiză“ reia un fragment
dintr-o scrisoare „aparținând călugărului ortodox
Calinic Argatu“, adresată preotului Ștefan Liviu din
localitatea Remetea Chioarului, județul Maramureș,
interceptată de Serviciile de Securitate: „Volumul
lui, datorită perseverenței și diplomației, a reușit
să fie publicat și chiar apreciat. Cred că și tu îți dai
seama ce este această carte pentru cei care-l slujesc
pe Domnul. Cartea s-a epuizat rapid și cred că nu
peste mult timp vom culege roadele unei munci
obositoare, plină de hățișuri, de opreliști, dar
încununată de laurii izbânzii“.
Mai departe, aflăm un amănunt de istorie
literară, extrem de prețios. Informatorul „Artur“
semnalează faptul că printre scriitori se vorbește
că apariția cărții Imnele bucuriei s-ar datora „intervenției
insistente a lui Zoe D. Bușulenga la Direcția Presei,
sau alte foruri, care inițial respinsese volumul“. Mai
spune „Artur“ că „respectiva (Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
n.n.) este în foarte bune relații cu Paul Miron din
RFG, iar acesta l-a găzduit pe ALDEA, timp de circa
trei ani cât a stat în această țară“.
Ca măsuri care să „îmbunătățească“ urmărirea
„obiectivului“, se are în vedere „recrutarea ca informator
a unei persoane din anturajul intim“, stimularea
informatorilor „Dona Alba“ (care „să stabilească relații
mai apropiate“) și „Apostol“ (din „ierarhia bisericii
ortodoxe“), cât și stimularea informatorului „Artur“
de a relua discuțiile cu Nicu Steinhardt, ca să afle ce
influență are „Aldea“ în cadrul Mănăstirii Rohia. Mai
mult, se solicită Inspectoratului Județului Ilfov „să
dirijeze rețeaua către călugărul Calinic Argatu, prieten
cu Aldea, pentru a obține informații cu privire la
intențiile, planurile celui din urmă; cine sunt cei care
l-au sprijinit pe obiectiv pentru a i se publica Imnele
bucuriei“.
n ota de analiză este întocmită de
Mr. Wawiernia Mihai. La capătul
acesteia, în 16.12.1973, lt. col. Nicolae
Mihai, printr-o rezoluție, spune
că este de acord cu măsurile
propuse, apreciind și recunoscând
faptul că „Ion Alexandru este și va rămâne unul din
marii noștri poeți“ și „ținând seama de faptul că
este un patriot“, propune să fie contactat și să se
exercite asupra sa „o muncă de influență care să
ducă la o temperare a lui“. Supervizorul mai adaugă
faptul că „trebuie să avem în vedere de a-l împiedica
să răspândească concepțiile sale având în vedere
pe elevul Dan Arsenie care se află sub influența lui
Ion Alexandru“. Dan Arsenie este, evident, eseistul
și traducătorul afirmat mai târziu.
Este de remarcat rizibilitatea activității
„intense“ a zeci de persoane, integrate „serviciului
de securitate“, plecând de la funcții și grade importante,
până la mărunți turnători. Aceste „organe“ implicate
în „urmărirea informativă“ a poetului Ion Alexandru,
descoperă lucruri care frizează ridicolul. „Șeful
securității“ județului Maramureș, colonel Aurel
Ardeleanu, cât și „șeful serviciului“, locotenent
colonel Aurel Zetea, sintetizează într-un raport
către „Ministerul de Interne/ Direcția I-a București“,
din 27 februarie 1974 că „preotul Argatu Constantin“
(Calinic) i-a trimis lui Ștefan Liviu, preot din comuna
Remetea Chioarului, din județul Maramureș o carte
de versuri Imnele bucuriei, publicată de Editura
„Cartea Românească“ scrisă de Ion Alexandru. Mai
departe, „sursele“, informatorii și personalul plătit
„din sistem“ verifică circulația cărții Imnele bucuriei
în județul Maramureș și descoperă că „la librăriile
din orașul Baia Mare, cât și din orașele Sighet și
Vișeul de Sus am stabilit că în vara anului 1973 au
primit fiecare librărie câte 2 exemplare din aceia
(sic!) carte, dar au fost vândute imediat. În prezent
nu se află cartea în nici o librărie din județ și nici la
bibliotecile din oraș“. Ce mai descoperă și trec în
„sinteză“ cei din „sistemul informativ“? Că în
interiorul mănăstirii Rohia se află, pe un perete, o
fotografie a poetului Ion Alexandru și că episcopul
vicar Iustinian Chira, fost stareț al Mănăstirii Rohia,
deține o poezie pe care i-a dedicat-o poetul Alexandru.
Într-adevăr, lucruri esențiale, importante pentru
siguranța națională!
Într-o altă „notă“, din 6.03.1974, se specifică
faptul că Ion Alexandru a primit o bursă de studii,
pe timp de doi ani, la Universitatea din Aachen, în
R.F. Germania și că „sunt date din care rezultă că
respectivul a urmat cursurile facultății de teologie
și nu altele“; apoi că „a venit în contact cu persoane
din emigrația reacționară, între care și legionarii
Paul Barbăneagră, George Uscătescu, Paul Miron,
Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și alții“. Este
discutabil faptul că persoanele/ personalitățile
enumerate au avut vreo legătură cu „mișcarea
legionară“, însă informatorul plusa ca să își câștige
credibilitatea și… pâinea. Mai spune că Ion Alexandru
„a transformat locuința sa de la Aachen într-un salon
mistic-literar, un centru de întâlnire al multor
intelectuali români care se găseau în Occident, fie
oficial, fie în interes particular“. „Informatorul“ mai
consideră că, influențat de experiența din Occident,
la întoarcere „manifestă, atât în comportare, cât și
în producția sa literară o concepție mistică exaltată,
frecventează biserici și mănăstiri, se află în relații
foarte apropiate cu clerici și călugări, iar la un moment
dat a intenționat chiar să se călugărească, deși este
căsătorit și are patru copii“. Este adusă din nou în
discuție aprecierea volumului Imnele bucuriei, făcută
de „călugărul ortodox Calinic Argatu“, în discuția
cu preotul Ștefan Liviu, care consideră cartea
„încununată de laurii izbânzii“. Mai aflăm că „unele
persoane din orașul Blaj promit și 1000 lei pentru a
procura această carte“ (Imnele bucuriei, n.n.).
Dintr-o „notă“ din 13 noiembrie 1974, emisă
de Ministerul de Interne, apreciată „strict secret“,
aflăm că volumul Imnele bucuriei, semnat de Ion
Alexandru, a primit Premiul „Festivalului Literar
Mihai Eminescu“ de la Iași. Zelosul „cercetător“ află
că „se discută că premierea volumului Imnele bucuriei
s-a hotărât de către Mircea Radu Iacoban, secretar
al Asociației Scriitorilor din Iași și Corneliu Ștefanache,
redactor-șef al revistei «Convorbiri literare», care
temându-se că ar putea fi acuzați de premierea unei
cărți cu conținut religios, au constituit, pentru
acoperire, un juriu format din persoane cu diferite
ocupații (muncitori, studenți, ziariști)“.
Între timp, intimitatea casei poetului Ion
Alexandru este „penetrată“ de tehnica de ascultare
a Securității, în dosarele de urmărire apar numeroase
rapoarte asupra lucrurilor care se întâmplă în familia
Alexandru. Prima „notă de ascultare și interceptare“
este din data de 13 septembrie 1972, când în locuința
lui „Aldea“ sunt câțiva musafiri: Cornel Sîrbu, preot
din Sibiu, călugărul Constantin-Calinic Argatu și
părintele Veniamin, stareț al Mănăstirii Căldărușani,
care se aflau acolo „la un pahar“. Cei trei au apelat
la telefonul lui „Aldea“ pentru a suna diferite
cunoștințe, „convorbirile fiind în jurul orei 21“.
Raportorii sunt extrem de acribioși, sunt
consemnate toate „mișcările“ din casă, sunt înregistrate
toate apelurile telefonice. Pentru exemplificare
redăm o notă din 28.X.1972, semnată P.V.: „Ora
17,59, d-l A (Aldea, n.n.) este chemat de d-l Constantin
– părintele Argatu. D-na îl informează că d-l A a
plecat cu părintele Iustinian (Chira n.n.) la muzeu.
D-l I. (Iustinian, n.n.) va sta câteva zile în București.
D-l C. (Calinic, n.n.) își exprimă dorința de a se întâlni
cu Iustinian, pentru aceasta va reveni cu un telefon
mai târziu. Se salută. Domnul C. (Calinic, n.n.) revine
la ora 19, 19, dar situația e aceeași. La fel e și la ora
19, 52“. Sunt consemnate apelurile telefonice dinspre
și înspre „obiectivul Aldea“. Dintre cei vizați, care
apar în acest „peisaj de voci“, desfășurat pe mai
multe zile, sunt părintele Dumitru Stăniloaie, Dan
Arsenie, doamna Elena Raicu (de la „Asociația
Scriitorilor“), pictorul Petru Radovici, sculptorul
Ioan Miclea, Ioanichie Olteanu (de la „Viața
Românească“), Gabriel Dimisianu, secretara „tov.
Miu Dobrescu“, care îl invită la o întâlnire cu acesta
și mulți alții. Ce e interesant, dacă toți cei urmăriți
și numiți primesc de la urmăritori și delatori apelativul
de „domn“, Miu Dobrescu, activist de bază și de
vază al partidului comunist, rămâne „tov“.
Din anul 1973, simpla ascultare a telefonului
este completată cu „ascultare ambientală“ în casa
poetului Ion Alexandru. Raportorul P.V. este înlocuit
cu căpitanul S.F. „Nota“ din data de 23.02.1973, deși
rezumativă, este edificatoare în ceea ce privește
nivelul de urmărire: „În cursul zilei, soții au periodic
preocupări mai mult prin alte camere. Uneori discută
pe teme familiale. Ora 20, 10, telefon. Părintele
Calinic îi spune lui Ion că e la București, dar în seara
asta merge la Cernica unde se vor face câteva călugării.
Calinic îl întreabă pe Ion dacă nu vrea să vină și el,
în cazul în când vor avea loc în mașină. Ion este de
acord. În casă: noaptea a fost liniște“.
În dosarul 215300, volumul nr. 2, din anul
1974, regăsim o scrisoare interceptată de Securitate,
de la Calinic către poetul Ion Alexandru, din 24
ianuarie 1974, din care cităm: (…) „Frate Ioane,
dimpreună cu întreg Soborul primește asigurarea fermă
că te am în inima mea smerită. Sunt sigur că nici Voi nu
obosiți a vă ruga pentru smerenia mea urgisită. Ceea ce
am să-ți mai comunic este că de la 1 ian. 1974 am fost
transferat la Cernica la optarea mea. Am făcut aceasta
pentru mai multe motive pe care nu le mai înșirui, neavânduși
aici locul. De curând însă am auzit și am fost la Părintele
Exarh pentru a-mi da părerea dacă merg sau nu ca stareț
la Peștera Ialomicioarei (cota 1700 m.). Nu mi se impune,
ci sunt consultat și numai dacă vreau să merg. Nu știu
însă până când se vor purta așa cu deosebită finețe cu
mine. Eu am fost de părere că-i mai bine pentru mine să
stau în cadrul obștei o vreme pentru a mă forma. Cred că
voi fi ascultat și de nu, fie Voia Domnului, și așa sunt
dornic de munți și să văd cât mai puțini pământeni. (…)
Sunt dornic să te văd și cu prima ocazie trec pe la tine,
poate imediat după 27 ianuarie. La mine poți veni oricând
să mă vizitezi. Chilia sau mai bine zis cuibul ce-l am,
este pregătit pentru mine și pentru tine. Oricând ai loc
în inima mea și în cuibul meu vremelnic. Poți să-ți pleci
capul și să scrii, să te rogi în Altarul Domnului. Sfinte
Ioane, fratele meu drag, te las în paza Duhului Sfânt
împreună cu întreg Soborul în fruntea căruia ești! Îngerul
Domnului să vă păzească totdeauna cu toată iubirea.
Salut în Domnul pe Ulvina eroina! Salut pe Ștefan, inima
mea! Salut pe Maria, Ioachim și Elena-Rut!“
î ntr-un raport informativ din data de
29.01.1984, semnat de căpitanul Călbăjos
Vasile, aflăm că: „În data de 27 ianuarie
a.c., în baza aprobării conducerii
profesionale, împreună cu lt. major.
Vlad D., am efectuat înregistrarea în
secret a prelegerii ținută de poetul Ion Alexandru,
asistent universitar la Facultatea de Filologie.
Activitatea a avut loc într-una din sălile Institutului
de Arte Plastice din str. Luterană și au participat
29 persoane din care doar 12-15 păreau, după
vârstă și înfățișare a fi studenți, ceilalți fiind în
general fie persoane tinere sau vârstnice, dintre
care 2 preoți. (…) Am remarcat că 2-3 grupuri
de persoane se cunoșteau între ei, dar fiind și
necunoscuți, prezența noastră a trecut neobservată“.
Sursa mai specifică faptul că „la prelegere au
participat și Popescu Cristian, însoțit de o tânără
blondă, bondoacă care au luat loc, nemaifiind scaune
libere, lângă mine“. Popescu Cristian este, desigur,
poetul Cristian Popescu, cu un nume în creștere
începând din acea perioadă. Mai aflăm că prelegerea
„a ținut de la 17,15 la 19, fiind axată pe interpretarea
Imnelor religioase compuse de poetul Efrem, sec. IV,
e.n.“ și că „poetul Ion Alexandru a transformat,
fără îndoială, prelegerea într-o predică religioasă,
emoționantă, îndemnând auditoriul la pocăință,
rugăciune ș.a“. Și o subliniere a informatorului:
„Prelegerea a fost punctată subtil cu exemple din
viața cotidiană (referitor la cozi, iminenta prăbușire
a lumii datorată pericolului nuclear-apocaliptic, la
păcatele oamenilor, beția, desfrânarea etc.) ș.a.“
La sfârșitul raportului, aflăm de la același
informator, că poetul Ion Alexandru este în atenția
serviciului de spionaj britanic, care și-a propus să
îl racoleze, fiindu-i trimise două persoane care să
îl testeze, „Baas“ și „Barbu“. Ca soluție trebuie strânse
rândurile pentru „prevenirea racolării sale de
spionajul britanic și recuperarea acestuia pentru
cultura românească printr-o acțiune de temperare
și influențare“. Cel care aprobă „raportul informativ“,
colonelul Vălean, scrie apăsat (și speriat, probabil
de gravitatea situației!) „urgent“ după ultima frază
a raportului și apoi, îngrijorat, scrie tot apăsat: „Se
va conlucra f. strâns cu Direcția I și SMB. Dacă aveți
greutăți, raportați“. Sub semnătura „col. Vălean“,
vine și „cpt. Indescifrabil“ care pune și el o rezoluție:
„Propun să facem o informare la Conducerea DSS
cu toate problemele pe care le avem cu Ion Alexandru“.
Dacă nu ar fi adevărată această campanie de urmărire,
care antrenează forță umană, aparatură de ascultare,
înregistrare și filaj, am crede că paginile acestea
sunt emanația unui scenarist cu umor negru, eventual
puțin scrântit la cap. Faptul că un poet comentează
(„emoționant“) la un curs imnele lui Efrem Sirul,
unul din poeții importanți religioși ai creștinismului,
poate, cu adevărat, să intereseze „serviciile de spionaj
britanice“, după interpretarea unor indivizi plătiți
de „sistem“ și care aveau nevoie „de cazuri“ ca să
își justifice salariul și trândăveala cotidiană. Kafka
ar fi invidios, desigur pe „imaginarul realității“ din
comunismul românesc.