Literatură și filologie

Istoria literaturii române este un domeniu suficient de vast și de
interesant pentru a nutri cercetările specialiștilor și rezultatele
sunt cunoscute. Nu este însă cazul și cu istoria istoriei literaturii
române și Aron Densusianu punea degetul pe rană într-un articol
din 1874, apărut în gazeta „Orientul latin“, intitulat Regenerarea
literaturei române și care începe astfel: „De vom fi oricât de optimiști,
de vom căuta cu ochi oricât de amoroși la literatura noastră, de vom cerca
oricât să ne înșelăm azi pe noi, una totuși trebuie s-o vedem, trebuie s-o
mărturisim: că n-am pus încă piciorul sau cel puțin nu destul de sigur pe
terenul care niciodată nu se va frânge, care niciodată nu va scăpa de sub
picioarele noastre și pe care singur se va putea cultiva și va înflori adevărata
literatură românească“.
Fără a încerca să reconstituie o istorie a literaturii noastre de până
atunci sau a-i desluși rădăcinile, fără a se referi deci la „monumentele literare“
ale începuturilor care oferă doar „un prețios material filologic“, autorul observă
că în afara acestui material
documentar, acțiuni propriu-zise
sau „direcțiuni exprese aflăm
numai de la începutul acestui
secol“, adică după 1800, iar puternicul
impuls spre schimbare în acest
domeniu vine tot din partea celor
care urmăreau să schimbe și evoluția
în spațiul politic : „cei ce mișcară
mai întâi conștiința națională din
somnul secular dădură totodată
și literaturei române o direcțiune
pronunțată“. Această influență,
crede Den susianu, este „contrarie
naturei specifice românești“ pentru
că lucra „sub influinți străine“.
Cei trei mari reprezentanți ai
iluminismului transilvănean, adică
Șincai, Micu-Klain și Maior,
„întemeiară în principiu școala
latină a literaturei române, în
realitate însă ei scriseră o limbă
cât latină, cât maghiară, presărată
nu arareori cu cuvinte și întorsuri
verzi românești și mai vârtos atunci
când ardoarea simțimentelor îi
făcea să-și uite că umbla în coturni
de literați și se simțeau în opinca
românească“. Această perioadă,
apreciază el „ținu până la 1848“ și
„ei singuri dominară acest pe –
riod“. Într-o perspectivă mai
largă, Aron Densusianu vede
o evoluție ondulatorie a progre –
sului na tural, „D-o parte natura
se pare a-și stoarce puterile în
pro ducerea unor oameni epocali,
d-altă parte se pare că următorilor
le lasă timp pentru d-a putea pă –
trunde, pentru d-ași putea preface
în sânge ideile, principiele care
le-au născut acești aleși“. În acest
fel, „luminătorii s-ar împinge așazicând
unul pe altul de pe scenă“,
iar mulțimea „ar rămânea totdauna
în un fel de chiar-obscur“.
Chiar și după marile
zguduiri produse
de revoluția din
1821 se urmează
influențele străine:
cea grecească mai
continuă până după 1830, când
se face puternic simțită influența
franceză, „mai vârtos… prin operele
lui Lamartine“ care „inundă toate
spiritele“. Se poate deci vorbi de
o direcție pe care „trebuie s-o
numim școala romantică franceză“,
un progres „pe care nime nu-l va
putea caracteriza mai bine decât zisa lui Eliade: scrieți, băieți, numai scrieți“.
Densusianu are, neașteptat, un condei spiritual și descrie avântul tinerei
generații poetice în termeni sugestivi: „Băieții lui Eliade scriind, între anii
1835-1848 dădură literaturei un avânt neașteptat, un avânt mai mult în formă
și în limbă decât în spirit și în idei“ iar pulsul literaturii, așa zicând, „bătea
cu o agitațiune febrilă“ și „talente însemnate luase cu asalt câmpul literar“.
Exemplul lui Heliade mobilizase o întreagă generație care-i urma iar poziția
lui față de cei tineri este poetic descrisă de autor ca fiind aceea a unui conducător
iar metaforele care sunt utilizate trimit la sfera militară, dar și la cea campestră
sau pastorală: „Pintre toți se înălța Eliade ca un gigantic stejar pintre niște
verzi și teneri arborași“ sau mai departe: „El era cornarul, bucinatorul care
deștepta ostașii și-i aduna în giurul stindardului. El nu a întemeiat o școală,
dar a înviat o generațiune și a desțelenit agrul (ogorul, n.n.) literaturei“.
Literatura și publicistica în general este văzută în acești ani ca un
instrument al opoziției la violenta campanie de maghiarizare a românilor
transilvăneni: „Sub presiunea fanatică de deznațiunalizare, care dieta maghiară
voia s-o efeptueze în zece ani, Gazeta Transilvaniei și Foaia pentru mine, inimă
etc. începe opera deșteptării naționale și literare. Istoricul abia va putea
cumpăni căreia din aceste influințe – va să zică a deșteptărei națiunnale sau
leterarire – să-i dea întâietate“. După părerea autorului, în prima jumătate
a acestui secol al XIX-lea Blajul, adică intelectualii români, „putea să se miște
mai viu pe câmpul literar“, iar „capitularii“ (adică funcționarii bisericii
românești unite) „cu lefi bune și lucru puțin“, puteau face mai mult. Pe unul
dintre ei îl și puteau vedea că și-a luat sarcina de a o face, în urma triadei
Șincai, Maior, Clain. Era vorba de învățatul filolog Timotei Cipariu, a cărui
revistă intitulată simbolic „Organul luminărei“, a pus „întâiele fundamente
la o nouă școală în literatura română“.
După opinia lui Aron Densusianu, Tentamen criticum al lui Laurian
„ilustrează latinitatea limbii române ca și columna lui Traian“, dar el nu
credea că modul lui de a scrie va putea fi adoptat vreodată pentru că ar fi „o
mare piedică pentru lățirea culturei“ și n-ar putea ajuta decât „cercetările
erudite“. Era nevoie acum de cineva care să îmbrace principiul într-o formă
concretă, „pe scheletul școalei latine să pună carne… și să-i dea viață“. Dar
„evenimentele anului 1848 alterară spiritele: amuțiră muzele“ și apariția
gramaticii lui Cipariu în 1854
provoacă resentimente căci „literele
străbunilor noștri uitate de toată
lumea, cuvinte, forme și espresiuni
românești ce murise de zeci și sute
de ani reînvia sub degetele magice
ale unui preot!“ Era vorba și de
obișnuințe diferite în provincii
diferite, „românilor de peste Carpați
le era nesuferită limba și ortografía
celor de dincoace. Peste toate ei
nu puteau mistui stilul celor de
dincoace pe care-l numeau pedant,
latinizat, maghiarizat, germanizat,
împiedecat, greoi“.
Un cititor de peste
munți, C. Boe –
rescu (citat de
Aron Densusianu
în foiletonul său
din „Orientul
latín“ nr.3), scrie că limba unui
erudit transilvănean este „o limbă
foarte greu de înțeles pentru munteni,
chiar și pentru aceia care sunt
luminați“. Cauza este că limba
acestora nu este „a țăranului
transilvănean, fiindcă a lui este tot
așa de străină ca a muntenilor și
moldovenilor: numai eruditul dar
a putut face să i se dea acestă formă“.
Dar polemica lingvistică nu întârzie
să devină culturală și treptat ia
forma unui război între opțiunile
literare cele mai largi, iar „luptătorii
din oastea de dincoace de Carpați“
par nutriți de o literatură mai facilă
și în orice caz de sorginte occidentală.
Polemica „frățească“ produce de
fapt un public mai modern, dintru
care se desprind informații culturale
care confirmă că prima jumătate
a sec. al XIX-lea era, dincoace de
munți, puternic influențată de
lecturi franțuzești: „Dvoastră aveți
în principate un public mai modern,
dintru care vă aleserăți de cetitori
cam numai pe aceea parte care
cunoaște limba franceză, cea ușoară
în turnurele ei; prin urmare va
înțelege și terminii, și frazele
franțuzite. Dvoastră scrieți ușor
pentru că aveți limba românească
nu numai în familia și biserică, ci
și în legi și administrațiune, în
piață și în teatru, și aceasta în toată
țara.“ Și discuția filologică deschide
ușa unor comentarii subtil acide,
despre abuzurile inovatorilor:
„Rogu-vă însă, aceste înlesniri
minunate, acea scriere ușoară, câți clasici de un folos practic ne-au dat până
acum în limba noastră, sau măcar pe câți autori străini în adevăr mari îi aveți
traduși și încă traduși așa, pentru că orice roman cu ceva idei, însă fără
cunoștința limbei franțuzești, să-l priceapă măcar numai pe cât pricepe el
sfânta scriptură tradusă de părinții noștri într-un veac pe când românul nu
se mai lăuda cu atâția scriitori de toată plasa, ca în zilele noastre. Așa, dvoastră
scrieți ușor pentru că v-ați ferit până acum de a scrie ce e greu și foarte greu“.
Discuția filologică oferă autorului prilejul de a face ironii la adresa
literatorilor de peste munți. Ardelean din Făgăraș, Aron Densusianu pare să
trimită mici ironii și spre propria ogradă și întreabă retoric, la adresa regățenilor:
„Iar ardelenii, ei scriu greu, mititeii. Oare însă pentru ce scriu greu ardelenii
greu românește? O întrebăciune aceasta pe care d-voastră, moldavo-românii
literați și literatori, nicidecum nu sunt în stare a o dezlega“. Aron Densusianu
e însă respins de Lovinescu în 1940, când acesta se alătură lui Maiorescu,
ironizând nu numai limba lui vetustă, ci și faptul că acesta caută și găsește
la Alecsandri „enorme greșeli gramaticale și sintactice… cuvinte străine și
ordinare“. Micul război filologic continuă între „ardeleni“ și „moldavo-români“
pe teren literar și filologic, în profitul ambelor părți.