Început numai de câțiva ani, Dicționarul general al literaturii române publicat de Editura Muzeului Literaturii Române, în ediția a doua „adăugită și adusă la zi“, a ajuns la volumul al cincilea, care cuprinde scriitorii și în general subiectele literare care încep cu literele P și R, în total XXXIV pagini pentru partea „administrativă“ (adică Nota asupra ediției, Abrevieri și Bibliografie), lăsând restul de 1153 pagini pentru cele aproximativ șase sute de articole despre autori, titluri și reviste: publicarea unor articole substanțiale despre multe reviste efemere sau măcar cu o prezență palidă este un câștig important de natură documentară pentru istoria literară a unei perioade convulsionate, cum a fost aceea de după Al Doilea Război Mondial, strâns controlată de cenzură. De aceea, numeroasele articole – în general de dimensiuni rezonabile – consacrate acestor reviste sunt prețioase: de la „Revista contimporană“, care apare în câteva numere din martie până în septembrie 1894, cu un conținut modest în care găsim totuși pe I.A. Bassarabescu sau Al. Obedenaru, cu un articol despre Exclusivismul în literatură, unde autorul încearcă să explice „de ce autorii autohtoni nu scriu romane“ (ceea ce la sfârșitul sec. XIX era adevărat), la Revista Familiei, săptămânal care apare la București în sept. 1944, sub direcția lui N.Carandino: „cronica dramatică“ este redactată de Lucia Demetrius, însemnări de călătorie de Ioana Postelnicu, o rubrică de recenzii ținută de actorul Radu Beligan (Prietena noastră cartea), versuri și comentarii de Victor Eftimiu, Martha Bibescu, Al. Kirițescu, Virgil Gheorghiu, Camil Baltazar, Eugen Relgis scrie despre Stefan Zweig, despre Minulescu și Al. Macedonski scrie D.N. Theodorescu, despre Cehov scrie Radu Boureanu, iar Radu Donici traduce din Ilya Ehrenburg și Maxim Gorki. De fapt, revistele românești nu așteptaseră evenimentele de după al doilea război ca să traducă scriitori ruși: în „Revista generală“ din 1886 apăruseră deja primele capitole din Cazacii lui Tolstoi, în „Revista generală ilustrată“ apăruse un portret literar al lui Dostoievski, în Revista ideii apăruseră traduceri din Cernîșevski, Gorki ș.a.
Foarte interesantă, tratată în articole obiective, cu miez, este viziunea asupra autorilor din generația care mă precede, deci necunoscută direct de cititorii volumului: un exemplu între altele este articolul consacrat profesorului Alexandru Piru, cu reputație de persoană dificilă, întru totul nemeritată, datorată unui umor mai colțuros. Teza lui despre opera lui Ibrăileanu a fost condusă de Călinescu și trecută cu calificative maxime. A fost scos din învățământ odată cu profesorul său la sfârșitul anului 1949, în cadrul epurărilor politice care au urmat instaurării noului regim: a fost obligat să lucreze șapte ani ca paznic, topometru, strungar, chiar salvamar, și este reintegrat ca asistent în 1956 la Facultatea de Litere a Universității din București, iar din 1966 ca profesor, între timp acoperind ca navetist și cursurile la Universitatea din Craiova, unde va fi și redactor-șef al noii serii a revistei literare „Ramuri“. Excelentul articol care îl prezintă, pe larg și cu simpatie, este semnat de E. Simion.
Amplu și ilustrând un alt tip de portret este cel al regretatei Gabriela Omăt, mulți ani redactor la Editura Minerva și apoi cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie literară al Academiei, cu un rol important în elaborarea primei serii a Dicționarului general al literaturii române. Cea mai remarcată lucrare a sa este ediția jurnalului lui Mihail Sebastian, a cărui existență era cunoscută, dar nu și textul lui; publicat în 1996 și premiat de Uniunea Scriitorilor, „jurnalul“ este urmat de ediția celor șase volume ale Agendelor lui E. Lovinescu de la ședințele cenaclului său, realizată în colaborare cu Monica Lovinescu. Gabriela Omăt a mai publicat ediții ale unor scriitori moderni precum Bolintineanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Minulescu, precum și o cronologie a Modernismului literar românesc în date și texte, în două volume: editoarea plasează modernismul literar românesc între 1880 și 2000, mergând cu selecția textelor numai până în 1949, probabil din motive politice. Această publicație a primit Premiul „Titu Maiorescu“ al Academiei Române și este considerată drept „cel mai solid instrument de lucru pe care-l are la dispoziție cercetătorul modernismului literar românesc“, așa cum îl consideră Dicționarul general al literaturii române, ed. II, vol. IV, 2019, p. 978), care este cea mai bună sursă pentru astfel de informații.
Amplu și foarte bine documentat, vol. IV al Dicționarului este și un instrument prețios de sondare a atmosferei și a producției literare în general, cercetătorul epocii – oricare ar fi acela – limitându-se la consultarea operelor, respectiv a autorilor care au ajuns pentru un moment la notoritetate: restul cade treptat în uitare, fără zgomot, căci despre cărțile momentului se scrie în momentul apariției: foarte rar o carte care a făcut oarecare zgomot la apariție rămâne pe raftul actualității, împinsă de un succes deosebit: așa a fost și a rămas La Medeleni, romanul lui Ionel Teodoreanu din perioada interbelică (o urmare încercată după câțiva ani s-a stins de la sine) sau celebrul roman Groapa al lui Eugen Barbu, care trasează evoluția unui cartier mărginaș al Capitalei, dispărut sub noile transformări edilitare de după război. Volumul are și calitatea de a resuscita, indirect, autori și texte lăsate în umbră de apariții ulterioare, cum este figura gazetarului Horia Petra-Petrescu, prozator cu oarecare cotă în vremea sa și autor al unei teze de doctorat din 1910 despre Viața și opera lui I.L. Caragiale, susținută la Leipzig, apărută și în românește în anul următor. Informația este utilă și aici, pentru că teza lui Horia Petra-Petrescu nu pare să fi fost utilizată de exegeții contemporani și puținele elemente rămase în afara documentației cunoscute (semnalate totuși într-un articol al lui Ion Simuț din România literară de acum douăzeci de ani) scapă cititorului.
Cel mai elocvent pentru libertatea de spirit în care se fac judecățile și umorul de calitate al unor texte de dicționar (suntem totuși în spațiul literaturii!) este exemplul lui Adrian Păunescu pentru care un alt poet, Marin Sorescu, trasează conturul definitiv: „Poetul stă pe un vulcan în continuă erupție, e aruncat în slavă și absorbit în viscerele de foc, o păpușă în mâna propriului temperament care nu suferă decât de prea mult. Prea mult – din orice, lipsuri ca și însușiri… Păunescu s-a aruncat asupra poeziei cu dezlănțuirea cu care de obicei se dezleagă cuvinte încrucișate. În tren. Numai că el le încrucișează. Are în cap mii de rime care cer versuri înapoia lor“ etc. Este probabil cel mai bun exemplu că expresia critică concentrată, citatul ilustrativ, conturul neașteptat al decupajului, fie și într-un dicționar, se potrivește foarte bine cu noutatea privirii asupra unui text clasat dinainte și aduce prospețime într-un domeniu rezervat, de regulă, expresiei apodictice.