În 1982, când l-am întâlnit pentru prima dată, într-o redacție de
la Casa Scânteii (acum, Casa Presei Libere), Radu Anton Roman
mi s-a părut cel mai frumos bărbat din câți văzusem vreodată.
Era un fel de Alain Delon mai puțin efeminat. Cu ochii lui
albaștri, de om inteligent-visător, cu un corp puternic, dar zvelt
și un mod energic de a păși, cu farmecul literar pe care îl risipea
dezinvolt, trezea gânduri vinovate chiar și în sufletul celor mai caste fete și
fidele soții. Ulterior avea să se îngrașe catastrofal și să piardă mult din această
frumusețe. Dar pe atunci era în momentul lui de plenitudine.
Între noi s-a legat repede o prietenie literară sinceră și dezinteresată.
Ea a durat până la sfârșitul vieții lui și, chiar dacă ne întâlneam extrem de
rar, cam o dată la patru-cinci ani, comunicam perfect, ca și cum ne-am fi
văzut zilnic.
Structural entuziast și risipitor, Radu Anton Roman a dus încă din
anii adolescenței o viață aventuroasă. A fost „chituitor de ferestre etaje
înalte“ la Hotelul Intercontinental din Capitală, între 1968-1969, învățător
la Râușor, lângă Făgăraș, în 1970, pedagog și gardian de noapte la „Sanatoriul
pentru copii“ din Timișul de Sus, în 1971, bibliotecar la Biblioteca Municipală
București, în perioada 1976-1978, redactor la ziarul Munca, între 1978-1985,
pensionar, în perioada 1985-1990, director artistic la Televiziunea Franco-
Română, între 1990-1991, ghid și translator al lui Jacques-Yves Cousteau
și al echipei lui în Delta Dunării, în perioada 1991-1992, director al revistei
Turist Club, între 1993-1994, atașat de presă la „Rhone-Poulenc“ din 1994
și până în 1999.
Începând din 2000 a lucrat ca prezentator-realizator la PRO TV și ca
redactor la selecta editură Paideia. Emisiunea sa Bucătăria lui Radu de la PRO
TV a avut un remarcabil succes de public, deși (sau datorită faptului că)
depășea domeniul gastronomic și trata probleme de istorie, antropologie,
etnografie și eco-geografie. Practic, după dispariția emisiunilor Serata muzicală
a lui Iosif Sava și Profesiunea mea, cultura a lui Nicolae Manolescu, a fost cea
mai valoroasă și atractivă emisiune culturală din România.
În 2004, când nimic nu anunța că avea să moară peste numai un an,
am fost împreună cu Radu la… piață, la rugămintea mea. Voiam să-l văd
cum cumpără zarzavaturi. Și am avut ce vedea. Radu nu doar examina
mărfurile, ci se bucura de prezența lor pe tarabe, privindu-le, atingându-le,
mirosindu-le, punându-le cu mâna lui în cântar. Țăranii erau încântați de
acest spectacol (mulți îl știau pe exuberantul cumpărător de la televizor) și
parcă începeau să se uite ei înșiși cu mai multă atenție la propriile lor legume,
verdețuri și fructe.
La un moment de Radu s-a apropiat o gospodină venită și ea la
cumpărături care l-a lăudat, dar l-a și mustrat:
− Îmi plac emisiunile dv., dar se vede că nu știți cum trăim noi, oamenii
obișnuiți. Nu v-a spus nimeni că noi nu avem bani să facem mâncăruri ca
acelea pe care le faceți dv. la televizor?
− Doamnă, i-a răspuns, nu aveți nevoie de mulți bani. Sunt tot felul
de posibilități. Uite, vă sfătuiesc să cumpărați cartofi și vă explic eu cum
puteți să gătiți cartofii.
Femeia a făcut un gest de lehamite cu mâna și a plecat.
Eu l-am întrebat ce se poate găti din cartofi. Iar el mi-a răspuns.
− Aproape orice. Uite, vino mâine la mine acasă!
A doua zi am sunat la poarta casei lui, iar el mi-a deschis cu un entuziasm
al revederii care îmi mergea întotdeauna la suflet.
M-a așezat la masă și m-a servit cu:
Felul 1. O ciorbă de cartofi, cu (foarte puțină) smântână și mărar, din
care ai fi sorbit la nesfârșit.
Felul 2. O tocană de cartofi, fără ceapă prăjită,
cu ardei tăiați mărunt și înăbușiți în (foarte puțin)
unt.
Felul 3. Găluște de cartofi umplute cu prune.
− Vinul e tot din cartofi? l-am întrebat ca
să-l tachinez.
Radu a râs din toată inima. Mi-a explicat
că și din cartofi se poate face un fel de vin.
În ziua de 19 august 2005 era
programată sărbătorirea zilei de naștere
a lui Radu Anton Roman, care urma
să împlinească 57 de ani. Cu câteva
zile înainte mi-a dat telefon și m-a
invitat, cu vocea lui de om bun, să
iau parte la petrecere. M-am gândit
și mi-am dat seama că exact în ziua
aceea o să fiu plecat din București.
I-am spus sincer că mi-ar fi plăcut
foarte mult să vin, dar mi-e imposibil.
Radu s-a întristat. Ne-am propus să
sărbătorim ulterior, numai noi doi,
aniversarea.
Planul nostru va rămâne în
veci neîndeplinit. Pe 29 august în același
an el a murit pe neașteptate.