Ion Alexandru face parte din generația
60 a liricii românești, așa-numita
„generație Labiș“. Marian Popa însă
în Istoria literaturii române de azi pe
mâine, nu con sidera acest grup de
poeți – din care făceau parte Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Adrian
Păunescu, Ana Blan diana, Constanța Buzea,
Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu, Gheorghe Pituț,
Ileana Mălăncioiu ș.a. – ca o generație, ci ca un
moment în care se poate vorbi de o nouă calitate
a libertății de a scrie. Fapt e că prin această generație
(totuși generație e mai propriu să-i spunem),
poezia românească își recapătă statutul ei specific
și se restabilește legătura cu marea poezie interbelică,
brutal întreruptă prin lirica proletcultistă a anilor
1948-1960.
Ion Alexandru debutează, ca student, în
1964 cu volumul Cum să vă spun (în colecția poeților
debutanți, „Luceafărul“) în care era un ardelenism
robust, cu o înflăcărare juvenilă ce amintea de
Esenin și Labiș. Volumele următoare (Viața
deocamdată, 1965; Infernul discutabil, 1967; Vămile
pustiei, 1969) renunță la tonul entuziast, poetul
preferând un ton patetic, grav, meditativ ca în
lirica filosofică a lui Blaga. Dar nici cu aceste
volume Ion Alexandru nu era adevăratul Ion
Alexandru! Pentru înțelegerea poetului, trebuie
să se pornească de la cartea sa autobiografică,
Pentru cine bat clopotele în Ardeal, ultima carte
publicată în timpul vieții și o veritabilă profesiune
de credință. Aici găsim o adevărată apologie a
valorilor creștine ale satului românesc, sat care
viețuia într-un ritm liturgic. S-au adăugat la acest
„strat“ bine consolidat în anii copilăriei, anii de
studiu în străinătate la diferite universități din
Germania.
Și în această privință Ion Alexandru este
singular între poeții generației sale; s-a adâncit
în studiul temeinic al limbilor de cultură, al limbilor
liturgice: ebraica, greaca veche, latina, a dat o
nouă versiune a Cântării Cântărilor, tălmăcită
după originalul ebraic însoțită de note ample și
erudite, a tradus de asemenea din literatura greacă
veche, Odele lui Pindar (Pindar, Ode, în românește
de Ion Alexandru, îngrijire de ediție, introducere
și note de Mihai Nasta), poet care așezat într-o
sur prin zătoare dar revelatoare paralelă, sub
semnul unei teme fundamentale, constituie
subiectul tezei sale de doctorat Patria la Pindar și
Eminescu, susținută la Universitatea din Bucu –
rești, în 1973. A citit cărți fundamentale de filozofie,
teologie, patristică încât în 1973, odată cu publicarea
Imnelor Bucuriei, aduce o „schimbare la față“, con –
solidată apoi de o întreagă serie a Imnelor ce vor
urma: Inele Tran silvaniei, 1976; Imnele Moldovei,
1980; Imnele Țării Românești, 1981. Ion Alexandru
nu se mai socotește acum poet, ci imnograf, în
tradiția marilor poeți creștini Niceta de Remesiana,
Roman Melodul ș.a.: „De altfel în sinea mea mă
socotesc un imno graf, nu un poet. Imnografii
sunt fii ai luminii ce cântă cu bucurie și compasiune
elementele Universului…“ spune poetul într-un
interviu acordat lui Aurel Sasu în „Tribuna“ nr.6,
1976, iar într-o scrisoare către poetul Ioan Cocora,
prietenul său din anii studenției clujene, mărturisește
această convertire și bucuria regăsirii credinței:„Se
pare că mi-am regăsit credința pierdută în
Dumnezeu, cu adevărat și până la moarte. E cea
mai puternică lumina ce s-a stârnit în sufletul
meu vreodată: am devenit un altul și mă voi strădui
să rămân în Crist cu toate puterile. E singura
salvare și mediumul cel mai favorabil cunoașterii
adevărate: Iubirea pentru altul, învingerea eului
și acceptarea luminii divine să lucreze prin tine.
Timpul meu s-a umplut de sensuri și profunzime.
Agonia a încetat. Sunt în sensul lucrurilor slăvind
dumnezeirea.“
Așa îl receptează și critica literară: „Ion
Alexandru – scrie Edgar Papu – este poate cel mai
mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii
noastre – orice vers al volumului (criticul se referă
la volumul Imnele Țării Românești, apărut în 1981,
n.n.) ca și cele ale Imnelor anterioare cuprinde o
semnificație în formă parabolică, mereu dirijată
ascendent,până la suprema asumare a Logosului“
(v. Edgar Papu, Un mare poet imnic: Ion Alexandru,
în „Flacăra“ 22 ian.,1982). Iar preotul și filosoful
blăjean Ioan Miclea (1902-1982) după lectura
volumului Imnele Bucuriei scrie un amplu eseu
intitulat Poezia luminii și lumina poeziei :„Ceea ce
cântă Imnele, complexitatea, profunzimea și intuiția
lor, cu un cuvânt inspirația lor din izvorul unui
creștinism și românism autentic, fără aluviunile
unui erotism îndoielnic – obișnuit în poezia actuală,
este inedit.“ După lectura acestui studiu, pe care
profesorul blăjean i-l trimite în manuscris, poetul
Imnelor îi răspunde printr-o scrisoare de mulțumire,
recunoscând o înțelegere profundă și adecvată a
poeziei sale. „M-am bucurat cu adevărat aseară
citind exegeza Dumneavoastră competentă și
sinceră… Cred că ați înțeles întocmai izvoarele și
simbolurile ce revin în cuvânt în diferite forme și
apoi felul transilvanilor de a viețui în Domnul
(v. Ioan Miclea, Despre poezia religioasă a lui Ion
Alexandru, Editura Solstițiu, SatuMare-2012, p.10).
Poeții generației ’60 reînnoadă traiectul
lirismului cu marea poezie interbelică: Blaga,
Arghezi, Pillat, Voiculescu ș. c. l. – a făcut-o și Ion
Alexandru în Infernul discutabil și Vămile Pustiei,
dar prin Imne el reînvie o preocupare statornică
a generației pașoptiste, epopeea eroică, rămasă
nefinalizată: Bolintineanu cu Traianida, C. Negruzzi
cu Ștefaniada, I. Heliade Rădulescu cu Mihaida,
Aron Densușianu cu Negriada sunt reprezentanții
acestor încercări. În fond, Ion Alexandru prin
imne reînvie poemul eroic, epopeea eroică pașoptistă,
dar îi conferă un specific accentuat: caracterul
imnic, așa încât această specie devine la Ion
Alexandru epopee imnică, în care marile figuri ale
istoriei sunt evocate imnic. Uneori și prin dimensiuni,
imnele se apropie de epopee: Oratoriul lui C.
Brâncoveanu și al fiilor săi, o obsesie a scrisului său,
are peste 800 de versuri, iar Imnul Moților – 600.
E o deosebire între „imnele“ de început (să zicem
Imnele Bucuriei sau Imnele Iubirii) și Imnele Putnei
din care fac parte cele două poeme citate. Cei mai
mulți critici încep să-și exprime rezerve într-un
ton critic direct sau învăluitor ironic, vorbind
despre Ion Alexandru ca unul dintre cei mai
„industrioși“ poeți contemporani (I. Negoițescu)
alții numesc aceste alcătuiri poetice „hagiografii“,
situându-se mai aproape de caracterul lor imnic,
care se păstrează mai firav și în aceste prea lungi
epopei, descoperind „oaze de poezie adevărată“
(Eugen Simion).
Se mai deosebește de poeții generației
sale și prin prețuirea aproape
religioasă, prin cultul pentru vechea
literatură românească, cu mo –
numentele ei de limbă. În loc să
enumăr aceste titluri, voi da un
exemplu la care am fost martor: într-una din
descinderile sale la Blaj, cred că prin 1978, a reușit
să-și procure cu un preț, destul de consistent pe
vremea aceea, Biblia de la Blaj, sau Biblia lui Samuil
Micu din 1975, ediția princeps, cu litere chirilice,
și era peste măsură de bucuros. De altminteri, la
traducerea Cântării Cântărilor, adaugă la sfârșit
și o secțiune „Traduceri vechi românești“ unde
reproduce și versiunea lui Samuil Micu. În volumele
Iubirea de Patrie (I,II) sunt frecvente referințe la
aceste monumente de cultură și s-ar putea stabili
paralelisme între Imne și eseurile din această
culegere. Pe Eminescu îl studia, la seminarii cu
studenții săi, pe text zăbovind mult asupra
semnificațiilor filosofice și asupra profunzimii
artistice. La Blaj de pildă a făcut un asemenea
comentariu pe marginea versurilor „Tu trebuia
să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt“ – din elegia
Pe lângă plopii fără soț, conferind în mod neașteptat
sensuri creștine acestor stihuri care pentru mulți
sunt numai un crâmpei din cunoscuta romanță.